ovidiu cristian dinica

în fiecare rănile sunt străbătute de râuri în care pietrele au ochi să vadă gurile ce le sapă să simtă umbrele ce le acoperă cuvintele vin din cerul senin în inimile dezbrăcate este rândul

în mine un zeu zâmbește cu chipul înconjurat de lumina florilor de mai pe zâmbetul său conturul dulce al ploii sapă ritmic dinspre trecut spre legendă lângă el

micile răutăți le găsești la coșul cu rufe sunt cuvintele tale aruncate în vânt cu aceleași cuvinte îți cer să fii primăvară, ispită privirilor ce râvnesc la diminețile tale imaculate,

a scrie despre pădure când tu ești asemeni vântului ca și cum ai invoca ploaia la moara secată dai viață gândurilor împleticit în ignoranță, pretenții egoiste îți colorează așteptările, esti

pentru că se putea construi un oraș s-a construit un oraș de care nimeni nu-și aduce aminte și pentru că în oraș se putea construi o școală s-a construit o școală de care nimeni nu-și

iubind avem două suflete unul de schimb ca o haină îndelung purtată altul pecete de nimb și strigăt de viață cu el înconjuram patima norilor să ne poarte de grije în strigătul

cu trupul tău uns de metafore voi face amor la nesfârșit îți voi scrie numele ca într-un vechi calendar să-ți aflu sufletul între paginile întocmite la bătrâna mașină de scris soarele încă o

s-a trasat cu creta linia dintre frunze si ploaie lacrima luminii a înghețat in copaci

Defilări multicolore se întrec, elegante, dinspre vârf spre acum , trandafirii risipiți pun la îndoială frisonul de toamnă

Poetul caută în zborul păsării inima slobozită cerului să împlinească somnul aștrilor de zi, pasărea din aripi atinge depărtări în dimineți de aramă când în tânguirea ploii

Ca un piept dezvelit, într-o piață publică, Stă soarele proptit în cârca norilor: Impietate pentru sfinții sacrificați Pe scările catedralei. Jos, orașul plin Cu sensuri giratorii Veghează

dintre toate tipurile de absențe cunoscute neștiută este cea a plecării din tine pentru dimineți ascunse în umbra anotimpurilor ce urmează să vină fără să ști nimic doar să le cunoști

orașele se construiau dinspre mare întâi se desenau zidurile înalte cât să se nască pe țărm iubirea cu ea se acopereau pașii din prea multă așteptare cu mâini sigure pruncii erau

în orașul acesta fiecare ascunde câte ceva eu nu mă ascund, aduc chitara la care va cânta nebunul acoperit cu frunze de arțar ca și cum și-ar striga numele la fiecare intersecție iar secundele

Cizmele tale negre rup venele trotuarului săpă în țărm astenia ploii eu nu sunt moartea doar urmele pașilor tăi lăsate nopții în pragul cu stele să-ți curgă suav în palme obrazul nu se

la nunta albastră sunt strigat după numele de botez, urc scara la capătul căreia îngerul mă așteaptă, sunt asemeni unei pasări cu aripile strânse mă sperie arhitectura stranie a valurilor