ovidiu cristian dinica

cu trupul tău uns de metafore voi face amor la nesfârșit îți voi scrie numele ca într-un vechi calendar să-ți aflu sufletul între paginile întocmite la bătrâna mașină de scris soarele încă o

s-a trasat cu creta linia dintre frunze si ploaie lacrima luminii a înghețat in copaci

Defilări multicolore se întrec, elegante, dinspre vârf spre acum , trandafirii risipiți pun la îndoială frisonul de toamnă

Poetul caută în zborul păsării inima slobozită cerului să împlinească somnul aștrilor de zi, pasărea din aripi atinge depărtări în dimineți de aramă când în tânguirea ploii

Ca un piept dezvelit, într-o piață publică, Stă soarele proptit în cârca norilor: Impietate pentru sfinții sacrificați Pe scările catedralei. Jos, orașul plin Cu sensuri giratorii Veghează

dintre toate tipurile de absențe cunoscute neștiută este cea a plecării din tine pentru dimineți ascunse în umbra anotimpurilor ce urmează să vină fără să ști nimic doar să le cunoști

orașele se construiau dinspre mare întâi se desenau zidurile înalte cât să se nască pe țărm iubirea cu ea se acopereau pașii din prea multă așteptare cu mâini sigure pruncii erau

în orașul acesta fiecare ascunde câte ceva eu nu mă ascund, aduc chitara la care va cânta nebunul acoperit cu frunze de arțar ca și cum și-ar striga numele la fiecare intersecție iar secundele

Cizmele tale negre rup venele trotuarului săpă în țărm astenia ploii eu nu sunt moartea doar urmele pașilor tăi lăsate nopții în pragul cu stele să-ți curgă suav în palme obrazul nu se

la nunta albastră sunt strigat după numele de botez, urc scara la capătul căreia îngerul mă așteaptă, sunt asemeni unei pasări cu aripile strânse mă sperie arhitectura stranie a valurilor

la marginea ploii în sărbătoarea perpetuă a luminii inima copacului este pricina primăverii trecerea timpului prin ținutul frunzelor aduce zâmbetul irișilor

cu pânzele în vânt pe mări agitate poeții se încumetă să aducă lumina îngroapă frica în esențe pe cer nu au rău de înălțime sunt demiurgi vânează tristețea nu se tem de

La capătul firului sunt secunde pe care timpul le înrămează spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamanei desprinde silabe din carnea cuvintelor se naște strigătul de iarnă al fricii stăpâne

legat la ochi cu mâinile tale te văd cum te apleci peste fruntea mea să-ți simt singurătatea, alungă din mine gândurile fără de sfârșit cu straiul tău cernit, moarte tu esti

calul privea lumea cu nările aburinde acoperind zarea din când în când lipsit de griji păștea într-un deal al viței de vie cu lumini ascunse în ochii săi mari strălucea cerul sub care a

În mine un zeu zâmbește cu chipul înconjurat de lumina florilor de mai. Pe zâmbetul său conturul dulce al ploii sapă ritmic dinspre trecut spre legendă, lângă el calul cu aripi atinge marginea