ovidiu cristian dinica

M-am grăbit să mă nasc să înfrunt risipa de priviri ce mă măsurau mi-am scos degetele în lumină să simt briza zilei soarele sosea pe coji de lămâie peste dimineața șifonată în ochii ploii am

mă spânzură timpul în lan de înserare cu secera lunii să deschidă în prag de noapte frivole arabescuri scriu metafora sângelui cu mugurii proaspeți toamna colorează cuvintele în șuierul

se scurg silabele albe și negre luminii să-i aducă clipa luna scaldă în raze secundele tăcute din clepsidră cu lacrimi îngerul acoperă cerul flămând timpul fură memoria din cuvinte asalt

Cizmele tale negre rup venele trotuarului săpă în țărm astenia ploii eu nu sunt moartea doar urmele pașilor tăi lăsate nopții în pragul cu stele să-ți curgă suav în palme obrazul nu se

În locul în care mor caii se adună ploile să acopere gândurile singurele care deplâng moartea zeilor, cei rămăși stăpânesc fântânile cu zborul lor un zeu cu o piatră

Spaima Cerul și-a deschis vămile cad fluturi în năvodul iubirii reci sloiuri în straie de nori spun blestemul ploii cetăți se ridică din mare ca temelii pentru sângele scurs e roșu apusul ca

Ea este cu mine precum laturile triunghiului isoscel unite într-o geometrie luminoasă Ea este cu mine asemeni unui cuvânt ale cărui litere nasc contururi luminoase Ea este cu mine asemeni

sub biciul fierbinte al nopții iau cartea ca pe o tainică descifrare a secundelor din salba timpului o deschid în focul sălbatic al ispitei să-i aflu cu lacrimi cuvintele adânc însemnate pe

durerea adună nopți de nesupunere artilerii cerești se sparg în venele albastre ale fricii ceasuri astrale anunță lupta cărnii cu țipătul se scriu cuvinte în pașii toamnei lacrima

Nu am niciodată cuvinte să oblojesc rănile să coș petice de cer pe obrajul lunii și-n dansul norilor să traversez ecouri de rouă cu cântecul deschis al zorilor văd lumea cum se topește în

am să deschid larg fereastra cerul o să-mi umple brațele cu stele scriu la poalele inimii fuga din mine zborul îl leg în metafore să curgă lent amintirea și cântecul crescut

se scurg silabele albe și negre în lutul privirii asemeni îngemănării luminii din sânul cald al nopții secundele tac în clepsidră îngerul cu lacrima sa acoperă cerul flămând timpul ia cu

șarpele verde din mânecă soarbe apusul de soare cu îngâmfarea unui șoarece intrat misterios în aerul cald al camerei petale otrăvite de plecarea ta mor

jos în fața străzii un copil își răsfață auzul în cântecul ierbii sunete colorate cutreieră primăvara

cu rujul albastru al nopții poți deschide ușa neantului oferind zâmbete aduse liniștit din colțul opus al morții unde lumina sărută întunericul se scriu referate despre viteza cu care se

soldatul din foi de ceapă respiră aerul suprapus al vieții rostuind gânduri și priviri în colțul obosit al morții o învinge iarăși și iarăși cu privirea ascunsă o lasă să curgă în netezirea

desfac umbra visului în aripi de lumină ard felinarele în zâmbetul nopții pașii se înalță din asfalt mâinile rup cărămizi de ploaie singur aflu rotației sens aseară mi-am pierdut papucii în