ovidiu cristian dinica

timpul nevertebrat cefalopod flamând și-a pierdut secundele în cripta iubirii cățărat pe umeri dă jos stratul aluvionar al emoției neodihna cuvintelor albastră înscenare a toamnei

ochilor tineri le scriu ei vorbesc și când tăcerea sugrumă respirația lovesc dulce urechile cu aplauze cuvenite actorilor binecuvântați pe scenă iubirea lor se naște și moare cu

mai liber sunt să înot printre gratiile tale, viață clădindu-mă zi de zi cu fiecare respirație, în trupul oxidat port mirarea de a fi aș fi putut să fiu arbore, pasăre, sâmbure, să nu mă

noduri ascunde palmelor zăpada care tremură la tample să fie zborul lin aripilor de vultur

mama ascunde cuvintele în spatele gândurilor, ele se încaieră,aleargă, sfâșie ca niște fiare flămânde, pe care le prinde și le tunde din lâna lor împletește ciorapi fiului ce o vizitează din

pe pântecul orașului timpul umblă cu pieptul dezvelit măsoară goliciunea cuvintelor placate cu netulburata nesimțire adună în căuș lacrimi însămânțează patimi iubiri irosite ce

a face dragoste cu o femeie urâtă ce și-a pierdut abilitatea de a urca în copacii de pe umerii tăi și care cu ultimul strop de bucurie rămas vrea să te iubească pe tine, un zeu fals, imită

suntem doi sori la capătul cerului tu îmi numeri cuvintele odihnindu-le pe o rază eu dezbrac eticheta sărutului expirat la culoarea închisă a norilor în timp ce sar peste

în salonul de spital mușcând din ciocolată nu voi fi lăsat să trec cei ce mă stiu diabetic vor argumenta ca într-o pandemie nevrotică poate mă vor găsi între coperțile unei cărți în care

ca om privea țara de la înalțimea aspirațiilor sale, dorea o lume în care să locuim cu toții, crezul său puternic clădea zorile țării unite cu legi clare să dea curs nou vieții, să fie

cocoșul ascuns în noapte precum un soldat cu ochi ageri pândește clipa, pintenatul îți atacă timpanele cu cântecul său, ca un arcaș cu pene nu pregetă să cheme zorile joacă ping-pong cu

ascunde-te într-o aripă și nu lăsa inima să te tulbure fi fulger spărgător de stele sparge cuvintele în albe pietre de rău du-te cu apa pre apă călcând până în vinele moi ale pământului

poezia este ca o scârbă mică scăldată în sângele poetului cum spun critici traversând ziua travestiți în poeți ce caută ieșirea prin cuvânt asemeni uliului care după spintecarea prăzii o

în acea dimineață pământul luase foc tu erai la capătul zilei și-mi întindeai mâna să traversăm străzile acoperite de păsări așteptând suflarea noastră să le înalțe eu aveam pașii