ovidiu cristian dinica

citesc la lista redacției sculptată asemeni unei poezii în simboluri derivate pe dimensiunea timpului ce bate la ușa unei lumi cu indivizi ascunși sub petarda propriului nume așteptând în

aripi de înger sub mantaua iernilor tăcerea să îngroape cuvinte, un izvor acoperă ochii, nu se mai văd crestele înfipte în coama cerului gheara de urs îndreptată spre soare fură

se trage asupra poeților se trage din toate pozițiile cu nori și petale inima lor un imens teritoriu acoperit de teamă îi alungă într-un colț cu somnambule dorințe răscolite de ierni vin

moartea i-a scos de sub năvoadele grele uncheșii sunt amândoi ca două bujii arse într-un piston negri și uscați par să aștepte noaptea în care cerul își desface mantia să prindă pe brațe

vântul alungă tristețea mângăie pe creștet orașul în pauza dintre două respirații ale teilor supuși defilării grăbite timpul ucide frunzele din gradina publică vântul cutreieră

cuvintele ies din iarnă sunt asemeni ierbii în bătaia vântului de primăvară crescute într-un subconștient hrănit cu iubire dintr-un alt timp dimensiuni ale vârstelor date în clocot lipsesc

se zugrăvesc norii cu bolți de biserici in amvon cuvintele au gust de amurg unduiri de argint străpung slujbe cu sfinți obosiți clepsidrele ard tăcerile

timpul nevertebrat cefalopod flamând și-a pierdut secundele în cripta iubirii cățărat pe umeri dă jos stratul aluvionar al emoției neodihna cuvintelor albastră înscenare a toamnei

ochilor tineri le scriu ei vorbesc și când tăcerea sugrumă respirația lovesc dulce urechile cu aplauze cuvenite actorilor binecuvântați pe scenă iubirea lor se naște și moare cu

mai liber sunt să înot printre gratiile tale, viață clădindu-mă zi de zi cu fiecare respirație, în trupul oxidat port mirarea de a fi aș fi putut să fiu arbore, pasăre, sâmbure, să nu mă

noduri ascunde palmelor zăpada care tremură la tample să fie zborul lin aripilor de vultur

mama ascunde cuvintele în spatele gândurilor, ele se încaieră,aleargă, sfâșie ca niște fiare flămânde, pe care le prinde și le tunde din lâna lor împletește ciorapi fiului ce o vizitează din

pe pântecul orașului timpul umblă cu pieptul dezvelit măsoară goliciunea cuvintelor placate cu netulburata nesimțire adună în căuș lacrimi însămânțează patimi iubiri irosite ce

a face dragoste cu o femeie urâtă ce și-a pierdut abilitatea de a urca în copacii de pe umerii tăi și care cu ultimul strop de bucurie rămas vrea să te iubească pe tine, un zeu fals, imită

suntem doi sori la capătul cerului tu îmi numeri cuvintele odihnindu-le pe o rază eu dezbrac eticheta sărutului expirat la culoarea închisă a norilor în timp ce sar peste

în salonul de spital mușcând din ciocolată nu voi fi lăsat să trec cei ce mă stiu diabetic vor argumenta ca într-o pandemie nevrotică poate mă vor găsi între coperțile unei cărți în care