ovidiu cristian dinica

cifrele se rostogoleau ca într-un carusel, nu scăpa nimeni, apăsau asupra memoriei, se ridicau la margini spre a merge însă și bornele își pierduseră memoria, într-o alunecare

diminețile tremură în vitrinele goale ascund nuduri ale zbucimului prelungit, aduc zâmbete pe rețetă eternizate ca-n fotografii, sfârcuri neatinse agită inspirația, clienți flămânzi primesc

spânzurat păianjenul țese pânza cu viteza gândului în lumina dulce a camerei inestetic culorii amiezii netulburat de mobilitatea secundelor atrage neliniștea timpului gata să-l

cu pânzele în vânt pe mări agitate poeții nu se tem să aducă lumina, îngroapă frica în esențe, pe cer nu au rău de înălțime, ca demiurgi vânează tristețea, nu se tem de cuvinte, înghițiți

descifram în ochii prezenți frica ieșire în stradă teama însoțea prezentul ciocnirea ideilor vuietul tăcerii lansa furia din ea se pescuia fabulos minciuna zglobie indolența fuma la

soldatul din foi de ceapă respiră aerul suprapus al vieții rostuind gânduri și priviri în colțul obosit al morții o învinge iarăși și iarăși cu privirea ascunsă o lasă să curgă în netezirea

de ce mă împingi de pe scaun ai negociat serenada la capătul opus al universului unde lumina pătrunde să umple vidul cosmic cu razele iubirii lasă-te jos de pe genunchii mei să mergem alături

iau de pe tejghea o carte pe care nu știu când o voi citi veșnic prizonier visului îmi imaginez că anticarului îi va fi mai ușor să le strângă pe celelalte, să-și numere banii, să-și

ce plouă sunt dimineți acoperite de ape se scălda inima în pieptul dezvelit de teamă se pierd secunde căutând cuvinte în piață se ascultă simfonii de lumină sub focul albastru al

învăț iubirea lipit de timp sorb orele triste la întretăierea visului frica îmi dictează drumul amestec de sentimente aspre cu poeme în care iarba crește pe nori să-mi rupă trupul ca

dintr-o dată peste emoție muzica a tăcut, din alergare nu simți limba ascuțită a flăcării ce se șterge de tine cu lăcomie ea devine vâlvătaie te deține într-o îmbrățișare atemporală, te smulgi

pădurile salută în poziție de drepți solemnitatea tăierii lăsând pe umeri coroane bogate să orneze nopțile ofrandă jertfei alungată lumina se cuibărește în frunze pe creștetele copacilor