ovidiu cristian dinica

într-un oraș populat cu iluzii din lăuntrul ființei mele, în intersecții de cuvinte ochii poposesc pe circul din stradă, cu saltimbanci visători bufoni răsfățați acrobați la trapez ei urcă

poți să fii considerat naiv, să umbli descheiat la cămașă, să calci pe iarbă, să inversezi coordonatele geografice căutând locul tău în univers și să nu înțelegi nimic, să descoperi

Dincolo de ziduri incinta găzduia vise. Pofta de joc amâna toamna, iluziile înfloreau precum florile de primăvară. Matelot singuratic gustam răsfățul în imagini decupate din cărți. Impulsuri

De la o vreme știm există nori roșii în calea luminii, astrele tac ies ca dintr-o bătălie în valuri fierbinți, timpul s-a oprit, nu-i nimeni să stingă vâlvătaia. Ard idei,ard

cuvintele nu sunt singure niciodată le dă viață poetul să-i socotim fapta cu pistolul la tâmplă cu un deget pe trăgaci ușor să nu i se descarce amurgul în brațe l-am găsi nepregătit fără

scribul luă pana să scrie nu cu sânge din sângele său ci cu neființa rostită a tatălui plecat la vânătoare pe stâncile înalte unde turmele caprelor își adună semețe frunțile să scuture prin ele

Sărăcia este asemenea unei boli, te leagă de curte, te zbați degeaba să ieși la liman, așa credea Aneta, privind de pe prispa casei în lungul curții unde câteva găini scormoneau în țărână. Era încă

da tată vreau să fiu împăcare ochilor tăi căprui să-ți îmbrățișez inima singura care nu mă minte să-ți cuprind aripile într-un zbor ce depășește norii să-ți port hainele albe

în fața mea fata își strânge în brațe singurătatea, zâmbind se întoarce către mine zâmbetul său arde, este regina patinoarului dansând ajunge în sufletul meu flămând.

Nu ești pregătit niciodată să mori chiar dacă sentimentul persistă uneori cu anii și simți că-ți pierzi răbdarea căutând să înțelegi de unde pot veni pericolele. Ește suficient uneori să deschizi

Nefericirea se măsoară în durata clipelor de armistițiu, când tabere aliniate își împart anotimpuri la un capăt se află consternarea așteptării în partea opusă stă ritmul febril din bucuria

acum când nevoia de distanțare socială este vitală buchetul de crini de pe pupitru îmi trezește amintirea morții, în fața ei deschid totuși geamurile, privesc zarea unde îmi înec privirea