ovidiu cristian dinica

colosal se moare sub casca de coafor se ucid neuroni care nu vor să se încrețească sub impulsul timpului petrecut în amoniac se inundă armonia vertebrelor oxidate ale nașterii cu

Sora scufiței roșii este scufița blondă care după ce și-a îmbrățișat bunica a pornit zglobie spre Făt Frumosul ce o aștepta de-o viață. Fătul Frumos venea la întâlnire călare pe calul din poveste

zi cu răutăți, suspine, pinteni navetiști, aglomerație, transpirație verbe, gesticulări sub pirostiile cu foc ale soarelui sălbatic, așteptarea devine haos, vreme ucisă cu

astă noapte visam că rupeam lumea în două deoparte cei buni și în partea cealaltă cei răi fiecare cu crucea lui pietre de moară la gâtul fiecăruia pentru cei buni Dumnezeu lasă o scară să le

liniștea stăpânește strada, în mijlocul aerului pictat cu creta bazinul de corpuri atrage sarea, chipuri impregnate cu nesomn merg pe pleoape ca și cum ar merge pe valurile de nisip ale

De azi dimineață șantierul s-a mutat sub geamul meu. Împart munca trei gealați și o funcționară glasul său răsună mai puternic decât slujba evlavioasă a unui popă strigată din difuzor. Soarele

Vorbesc cu pereții zugrăviți ai tăcerii, un pictor trist i-a acoperit neinspirat în culorile amiezii. Dincolo în interiorul căptușit cu imagini fiarele bântuie flămânde, cu fiecare vers se

Hulpavă întruchipare, nesătulo nu ne despărți de iubire. Du-te pleacă din genuni să nu vii decât chemată! Ești mesageră a singurătății, pentru toți pe care ni -ai luat te blestemăm! Du-te în

astă noapte elevul din mine trecuse la tablă geometrii abstracte asaltau, voci distincte amenințau cu examene, devenisem prizonier pereților dreptunghiulari ai camerei, limita spațiului

femeia din fața mea privește gulerul cămășii mele albastre precum culoarea orelor în care îmi pierd timpul așteptând să se întâmple ceva nu știu ce, cu siguranță ceva ieșit din obișnuința

Niciodată nu am avut casă cu picioarele înfipte în pământ. Am visat doar locuind la etaje de disperare și uneori izbânzi. Lansam inocent un zbor infinit către niciunde, se ascundeau clipe în

sunt liberi în fața verbelor psihoza identității veșnice nu-i face mai triști, se aprind ca un foc de artificii și ard în jurul obsesiilor, la un pahar de băutură recreează universul pe care

în stațiune era un singur televizor al pensionarilor la club să-și imortalizeze trecutul în cuvinte, între două ape și un ștrand orașul completa rebus cu imaginația turiștilor, se juca fotbal

văd cămașa ceasul carâmbul tocit drumul ca o plecare cu ore precise zborul lin al întrebării de unde vine și încotro se duce lumina tâmplelor din stradă zgomotul urcă nu știm traseul pe care

Slujitorul slujit slujește închipuirii sale ca o minge de plastic peste canapele și oale de lut tinde să prindă dimineața cu ochii deschiși din iureșul nopții în care a tăcut sfințind slujirea