ovidiu cristian dinica

Vorbesc cu pereții zugrăviți ai tăcerii, un pictor trist i-a acoperit neinspirat în culorile amiezii. Dincolo în interiorul căptușit cu imagini fiarele bântuie flămânde, cu fiecare vers se

Hulpavă întruchipare, nesătulo nu ne despărți de iubire. Du-te pleacă din genuni să nu vii decât chemată! Ești mesageră a singurătății, pentru toți pe care ni -ai luat te blestemăm! Du-te în

astă noapte elevul din mine trecuse la tablă geometrii abstracte asaltau, voci distincte amenințau cu examene, devenisem prizonier pereților dreptunghiulari ai camerei, limita spațiului

femeia din fața mea privește gulerul cămășii mele albastre precum culoarea orelor în care îmi pierd timpul așteptând să se întâmple ceva nu știu ce, cu siguranță ceva ieșit din obișnuința

Niciodată nu am avut casă cu picioarele înfipte în pământ. Am visat doar locuind la etaje de disperare și uneori izbânzi. Lansam inocent un zbor infinit către niciunde, se ascundeau clipe în

sunt liberi în fața verbelor psihoza identității veșnice nu-i face mai triști, se aprind ca un foc de artificii și ard în jurul obsesiilor, la un pahar de băutură recreează universul pe care

în stațiune era un singur televizor al pensionarilor la club să-și imortalizeze trecutul în cuvinte, între două ape și un ștrand orașul completa rebus cu imaginația turiștilor, se juca fotbal

văd cămașa ceasul carâmbul tocit drumul ca o plecare cu ore precise zborul lin al întrebării de unde vine și încotro se duce lumina tâmplelor din stradă zgomotul urcă nu știm traseul pe care

Slujitorul slujit slujește închipuirii sale ca o minge de plastic peste canapele și oale de lut tinde să prindă dimineața cu ochii deschiși din iureșul nopții în care a tăcut sfințind slujirea

suburbia aglomerată cu pașii celor ce se îndreaptă spre centrul orașului să mănânce o pâine albă sau cu semințe pe care le sparg în dinți să scuipe adevărul în sus, nu uită de privirile copiilor

casele dispăreau asemeni oamenilor sub țărmuri de durere, în orașe se adunau lacrimi, străzile se scufundau în moloz, timpul se pierdea în ruine, orizontul se clădea pe noțiunea clasei

pot fi liniștea ungherului în care se strâng frământările pânzei de păianjen gata să prindă loviturile aberante ale dinților sparți într-o nucă din nemiloasa ploaie ce acoperă

să nu pui castraveți în apă nu vreau să beau oțet din mâinile tale și nici lacrimi să nu dai gestului de a fi mai tânăr cu un anotimp să lași focul aprins vreau să urc pe trepte de aur

Casele se distanțau până la dispariție chiar lăcrimau înghițite de moloz și de veacul nou, în locul lor se nășteau bulevarde cu nume de epopei ca și când un pluton de venetici s-ar fi jucat

la munte ceața îngroapă sub pădure resturi de cuvinte din șantierul ocupat cu grămezi de pietre să stăvilească maluri de cremene, zbaterea timpului înghite chipuri umane