Poezie
Pas en deux
1 min lectură·
Mediu
Ne plăcea nisipul.
Ni-l grămădeam printre palme și dinți,
îl ridicam în minuscule furtuni,
în priviri îl ridicam.
Ne durea văzul.
Pe marginea lui stivuiam mări,
mări de nimicuri.
Populam mări cu nașterile noastre,
cu statuia ta plină de arta de a iubi natural,
o iubire plină de ură,
minerală,
de statuie ce ești,
cu sclipiri de siliciură.
De alături,
din castele puerile,
ne priveau prin ferestrele de scoică
creatorii adevărurilor absolute,
aveau privirea albastră și nu te iubeau.
Nici pe mine nu mă iubeau
dar eu eram cel ieșit din scoică.
Nu, nu perlă!
ci doar un aer rămas pe uscat
pe care copiii sunt nevoiți
să-l respire prin alveole largi,
nenăscute.
Nisip,
ocean planetar,
un „pas en deux” în acvariul cuplului ce suntem,
nimic abisal,
inefabil,
doar noi.
013754
0
SC