Poezii

Bineînțeles! Uită-te la mine din mine cum ies și... strigă-mă pe nume strigă-mă prin lume. Departe, acolo unde lumina din soare de soare se-ascunde, îmi ucid jumătatea cerească, cea

OCOvidiu Caragea

0

1

De-ai fi nevinovată precum spui S-ar umple cerul de îngeri strânși în fracuri S-ar umple pomul minții de gutui Adam ar fi un peltegiu expert în gaguri. Dar tu ești aceea care spui că poți Să

OCOvidiu Caragea

0

2

Ne scurgem fierbinte prin lucarnă afară, în iarnă, pirogravând norii grei cu lumina trupului tău, cu amețelile noastre, cu urleții mei. Ultimii zei înghețați cad răpuși pe

OCOvidiu Caragea

0

0

Ne plăcea nisipul. Ni-l grămădeam printre palme și dinți, îl ridicam în minuscule furtuni, în priviri îl ridicam. Ne durea văzul. Pe marginea lui stivuiam mări, mări de nimicuri.

OCOvidiu Caragea

0

1

Era într-un amurg de nimicuri când viața vroia să-mi treacă de diguri. „Îți aranjez sentimentele în ordine firească, le dau forme, le ucid sau pur și simplu le las să se nască. Stau

OCOvidiu Caragea

0

1

M-am născut cu cearcăne la ochi și cu aripi mormoloace, embrioni ai bețiilor mele opace, ca și oricare alt bărbat care te iubește. Femeile nu sunt așa cum cred eu, imortele albastre,

OCOvidiu Caragea

0

2

Iată, ultim sărut, se mai moare. Cioburi sticlii din baierul nopții, îngeri atârnă. Icoane pictate pe ceață, zâmbet trist, o femeie nu, spre cer o singură față. Ea, cândva.

OCOvidiu Caragea

0

0

Să mori ca un om într-o clipă divină o mie de vieți

OCOvidiu Caragea

0

1

Femeia nu există, e doar o părere în sprânceana mea tristă. Nu are ființă, decât poate un suflu ca o umbră care-mi șade în așternuturi și în inimă, pe o parte, rotundă, oftată, o

OCOvidiu Caragea

0

2

Cade abrupt cerul în falii Nălbindu-ne de sus mereu, Pe noi, cuprinși pe după talii, Doi pui rozii de Dumnezeu. Cum tremurăm, așa, de drag, Iubindu-ne prin pure sloiuri, Îngeri din cer

OCOvidiu Caragea

0

0

Să nu te plimbi, tu, pudibundă, Pe corzile priviri-mi moi Ca pe un pod sau ca pe-o undă, Dintre un foc și-un înger sloi. Lasă să-ți cadă rufa plină De purități azi desuete Aruncă-te în

OCOvidiu Caragea

0

0

Am hotărât să sfârșească-n patul ei, de moarte bună și cât mai voluntară, s-o-ngrop acolo în ultimele foi de tei pe care toamna asta mai poate să le moară. Să-i curgă, baldachine, norii

OCOvidiu Caragea

0

3

Te-or fi făcut muică-ta și tătâne-tu din ce-o fi rămas dintr-un fulger pe-o floare după ce muțise tunetu’, dintr-un praf sticlos de rouă aburcat în pântec când s-o fi stins luna nouă cu

OCOvidiu Caragea

0

4

Am să încerc să-nvăț a sta Mai singur și îți spun cu scuze: Să nu mă cauți toamna asta, Voi fi plecat cu tot cu frunze. Mă duc să-mi odihnesc risipa De iubăreli neterminate Și m-oi întoarce

OCOvidiu Caragea

0

4

Noi nu eram de atins. Tu aveai pielea smeadă, pe față, un surâs pictat cu pomadă, eu, unul stins. În jurul nostru se rostuiau simțăminte, ca un zid. Te unduiai necuminte, mie-mi

OCOvidiu Caragea

0

1

O madonă răstignită între razele de soare, în trei cuie atârnată, trei cocoare, prăbușită printre nori, ca-ntr-un pat cu baldachin cu trei îngeri păcătoși ce mi-o țin de

OCOvidiu Caragea

0

2

Printre degete îmi curgeau, vâscoase, petale de mac, dureau. Aș fi vrut să ucid de la distanță, din inerție, din salt în salt, pe alții, pierduți, fără față, necunoscuți. Eram

OCOvidiu Caragea

0

0

Am scris atunci, când eram lemnos, despre o femeie. Tresăream în cuvinte adânci până la os. Îmi dădea mâna să mă joc, eram un copac din copac, prins într-un plop, cântam din frunză

OCOvidiu Caragea

0

1