Poezie
Zbor alb
1 min lectură·
Mediu
A fost o vreme cand ploua cu pasari.
Mi se parea mie.
Si erau albe, si plecau dintre maslini
Sau evadau din colivii ingeresti.
Erau mii, milioane, si ma plouau atat de tare,
Incat eram uda de pene pana la piele.
Eram singura prin ploaie
Si fugeam. Iar stropii de pene
Imi albeau pantalonii negri de viata
Cand tropaiam prin baltoace.
Mi se parea ca lumea ma priveste sceptica
De pe la geamuri sau de sub umbrele;
Dar eram demult singura pe pamant.
Disparusera si ele, casele,
Si ei, copacii,
Si el, pamantul...
Alergam prin cerul de pasari albe,
Ravasind stelele si imprastiind norii.
Nu ma gandeam de ce merit zborul alb,
Pentru ca n-as fi reusit oricum sa-mi amintesc;
Uitasem si cum se gandeste demult.
Simteam doar,
fara sa gandesc ca simt, desigur,
Si ma simteam idee
Fara sa stiu ca ideea se gandeste
Acolo jos.
Si as putea sa povestesc la infinit
De zborul meu de-o clipa, inconstienta clipa,
De zborul meu spre dupa infinit.
Si ce ciudat! De fapt, nu-mi amintesc concret nimic, nimic, nimic...
Dar stiu...Am fost odata o pasare alba,
Care plouam...O stiu...
064.400
0
