Șuvoi de noapte neagră curge-n zare,
Danț rupt de umbre moarte, fără față;
Ucisă cade-ntâia dimineață,
Și stelele se-neacă în vâltoare.
Pe catifeaua viselor sfâșiate
Din neant cad roșii
Ochi de orb,
Ridică-te din moarte!
Miroase lumina soarelui,
Tată de stele,
Fiu de stele,
Grămadă de stele,
Hârjonindu-se,
Desfătându-se,
Arzându-se,
Până când nu va mai fi rămas nimic de
Îmi pare rău de tine, clovn nebun!
De ce, de ce trebuia să plângi sub a ta mască?
Tu nu aveai voie să faci așa ceva!
Nu aveai dreptul!
Ai fi putut să râzi în continuare!
Nu vreau să știu ce
Am încălzit la sân
O roză neagră;
Fără să simt cum, zi de zi,
Lujerul ei mi se încolăcește-n jur,
Iar ghimpii ei tot mai adânc îmi intră-n carne.
Până când s-a sfârșit.
Din zeci de părți
