moara din padure

I. Locuitorii(continuare) Și Nicolae-i azi bătrân De nici nu poți să-i numeri veacul, Câte văzute-i șad la sân Și câte a-ndurat săracul. Știind lumea prinsă-n rele, Neputință-n dulci miasme, Sihăstrise către stele Și-n țărm leneș de fantasme. Părăsise trai de geamăt, Luând singur-avuție, Chip bălai, in trup cu freamăt Și-n ochi roua cea târzie. Peste ultim braț de arcă, Cu nepoata lui, sihastră Găsind țară-n vise parcă, Lâng-un zid cu o fereastră. Mioara-i zveltă și bălaie, Crescută pe ascuns de lume, Cu ochii ei cât o văpaie Și gura sa, lăcaș de glume. Nu știe carte, socoti, Dar ce frumoasă și ce blândă Și cum mai poate ea a ști În gândul tău să stea la pândă. O dată doar s-o fi văzut Că ochiul tău e prins in mreajă Și graiu-ți pare mult prea mut Să spună-ntreaga dânsei vrajă. Iar când cu glasul ei ferit, Vorbind de doruri dulci, puține, În muzici simple făurit, Va-ntinde brațul lui spre tine Nu vei pleca, de te așteaptă Comori de vorbe ori de bani; Pădurea-i fald in cale dreaptă Și ani sunt clipe, clipe-s ani.