Sum ergo Deus est

După cursa-n casa morții, iată-mă-s în fața porții! unde Îngerii roiau și cu noi ăștia, vorbeau... Decorul mai luminat; un amurg mai, aninat, între-o noapte ce-i cu lună și o zi cu nori ce tună. Sfinții, cu a lor prezență, ieșeau toți în evidență, fiind ei foarte arătoși și extrem de luminoși! strălucind mult în contur, fără-a radia-mprejur... Totul se-ntâmpla ca-n vamă... Iată, unu' mă și cheamă! Mă știa și după nume, având chiar și chef de glume! Eu, prin câte am trecut, eram doar un mort ciufut, cu spaimă în urmă dus, către calea ce-am parcurs și cu grija, ce mă prinde, pentru ce-o fi mai 'nainte... Și m-a luat el de o parte, și cu vorba pe departe, să-mi explice că mort sunt și să-mi intre bine-n gând! căci acum nu aș mai fi, cel ce-am fost printre cei vii și să uit, drept ca urmare, a Pământului rumoare, ca apoi, să mă aplec, înspre-al vieții curs întreg, iar în urmă, cercetând, să-nțeleg și cine sunt!... Uite că și Sfântu-mi spune, că altul aș fi, anume! Mă miram în sinea mea, despre vorba ăstora, căci Povață, înainte, o zicea cu-alte cuvinte. Ce-or fi vrând oare să spună!?... Nu părea a fi o glumă... Ce-o mai fi să fie după, de la sine o să curgă, aud iarăși, înnodând, firul vorbelor în gând. N-o să fiu abandonat, pe traseu, neînțărcat, căci și alții vor mai fi, ce pe drum mă vor școli, pentru ca, într-un final, să devin, spirit banal... Și așa, tot ascultând, parcă mai bătea un vânt, care-mi mai usca sudoare, ce îmi șiroia spinarea, însă nu chiar într-atât, să-mi înghit nodul din gât și să fiu, în noua stare, cum aș fi într-o plimbare sau la cheful cel mai mic, invitat de vreun amic... Între timp, alt Sfânt îl strigă și mă părăsește-n pripă, dând fuga spre poarta mare; țipete pe la intrare! nu toți fiind lăsați să intre, primind unii ș-alte ținte... Tot priveam, singur rămas, curios și făr' de glas, cumva și întors pe dos, dar gândind că-s norocos, fiind primit fără de zarvă; căci un stop pus pe la poartă, cum era de-anticipat, către Iad m-ar fi-ndreptat... După pauza de-o clipă, Sfântu' vine iar să-mi zică despre ce mai e pe-acolo, dar și ce e mai încolo, despre omul efemer și-alte multe de prin Cer, ba mai mari, ba mai mărunte, dar toate cică de frunte. Dar și una, luată-n glumă, neștiind pe-atunci că-i bună. Cică n-am murit ca prostu', căci săgeata-și avea rostu', îndrumând-o personal! să-mi cadă în cap, frontal, el nefiind răuvoitor, ci chiar înger păzitor și-obligat era, prin lege, de soartă să mă dezlege, iară cel de-a tras săgeata, și-a făcut cu mine plata, așa că, să nu-i port pică; fapta nu mi-a fost potrivnică... Mă uitam spre el, pieziș... Râdea Sfântul, pe furiș! Uite, zice,-o cărțulie, să pricepi ce-un om nu știe! Binele și răul sunt, altfel! decât pe Pământ. Citind poate-o să-nțelegi, de ce parte să te-apleci... În turnir doi bani nu faci, de n-ai arme să ataci, iar în luptă,-ntr-un război, ești o victimă de soi. Fără-o lance, în duel, iscusința-i doar la el! Ce să mai vorbim de scut; nu îl ai, ești la trecut. Deci acum mai bine tac și cu asta să mă împac. Nu tu cal, nu tu o spadă... eh! nici n-avea cin' să mă vadă și nici rost n-ar fi, gândeam, să mă iau cu ăști, de-alt neam, mai ales că tot aud, că nu sunt nici cine sunt!... Așa că, poate-i mai bine, să îmi văd întâi de mine, să mă știu cu-adevărat... sau, oi ști, da-s bulversat!?... Oricum, Sfântu-mi zice gata și-mi arată iarăși poarta. Alta, însă, spre în sus, spre un drum cu nou parcurs și un loc, zicea tot el, unde să-mi revin nițel, stând cumva ca la priveghi, să-mi revăd faptele vechi... Ș-am plecat, mai mult gonit, cu cartea, primită ghid, ca să ies pe noua poartă, făr' habar de ce m-așteaptă!... Pe o piatră, mai prin dos, mă așez, zic, cu folos, așteptând cumva s-apară, viața de odinioară, s-o contemplu ca-nțeleptu' și-n tăcere să-i văd trendu' și pe mine-a mă-nțelege; cum și care-i a mea lege! M-a cuprins și-o nostalgie, după viața mea cea vie și cumva, cu interes, mă gândeam că-ar fi un mers în care să mi se-arate, locurile dragi, lăsate, cu tot ce am viețuit și cu ce am îndrăgit. Doar că până în urmare, a fost mare tulburare! căci în jurul meu plutea, toată existența mea!... Și plutea! adică-n apă! eu fiind cel care-o adapă, căci torentul, cel urât, chiar din mine-a izvorât!... Un șuvoi cu scene vii, în imagini străvezii, ce în juru-mi se roteau și traiul mi-l derulau. În vâltoarea-așa iscată, erau toate laolaltă, eu cumva, în centru dus, fără voie-apoi, ajuns, dând din mâini și din picioare, cu ceva înfricoșare, undeva... pe un alt mal, aflat el mai prin aval, unde parcă, iarăși stam! și din nou viața-mi priveam, dar de-acum scene-ordonate; în imagini succedate, cu intenții zugrăvite, exact cum au fost trăite, rare și-n mărinimie, începând cu-a mea pruncie... Iute sufletul l-am tras; apa-mi mai curgea pe nas, iar prin minte mi-a venit, că-ar fi Styxul, împuțit, pentru că-mi rămase-n gură, gustul greu de clocitură, iar acum și-n fundul gol, totul îmi puțea-a nămol. Dar ceva mă înștiința, răsunând în sinea mea, că apa n-ar fi murdară, de viața-mi era mai clară! de eram, poate un sfânt ori un credincios cu-avânt. Putoarea și îmbâcseala, mie-mi arătau valoarea, iar vâltoarea-n jur iscată, fu chiar firea-mi agitată... Dar aud voci, cu temei, că a fost parfum de tei! comparând cu alți confrați, de rău mai înduplecați... Sfântu', să îi zic de bine și-a bătut cred joc de mine, cu-așezatul la priveghi, să-mi revăd faptele vechi sau fu poate un moment, să citesc în carte,-atent!?... Nu! căci totu-a fost în pripă; timp n-a fost nici cât o clipă, chiar dacă pe-aicea zboară dânsu-n altă socoteală! Hm!... Încă nu eram decis, ce și cum să cred, precis. Dar nici bine n-am gândit, că un zvon s-a și ițit, coborât de prin decor, într-o voce de tenor, ce iar m-a făcut să-asud, pe cât eram eu de ud: Ai grijă la ce gândești și la felul cum privești! Pe aici totul se-aude, iar Erniile fac pânde și în loc să primești venii, te trezești cu-afurisenii... Dar curând devin mai calm și atent la ce vedeam, după ce am rupt o frunză, goliciunea să-mi ascunză, căci în toată tevatura, mi s-a dezgolit făptura! Pudoare cam irosită; primprejur nicio ispită, doar că ce am astupat, tare mult m-a derutat! văzându-mă cu sexul dus, tocmai în polul opus! dar presat cu privegheatu', am rămas doar cu miratu'... Ochii mari mi s-au făcut, când toate le-am revăzut... Un tablou cu-ntreaga viață, să-ți apară brusc în față!? Cât am fost eu de-ntărit, privirile-mi s-au risipit, iar inima, ce îmi lipsea, tare, tare se-ostenea!... Cum timpul era-n scurtare, m-am grăbit la contemplare și-am privit la cel ce-am fost, în imagini, cu un rost. Rostul să-nțeleg era, ce m-a-mpins la fapta mea, interese ce-am avut, în ce-am vrut și ce-am făcut, toate-n minte evidente, dar în suflet, fără tente.