1.
Poezia secolului din anul secular 2018
este dintele durerii pesta porcină africană în țăranul român
nu în țăranul pașoptist sau idilic român pe care l-am văzut luptându-se
nu în țăranul
mi-am văzut negenerația renunțând,
mi-am admirat eșecul,
o dorință/un parazit,
am încercat să urc zidul,
să trec de harta lor pe harta noastră...
am înțeles că toți una suntem,
am coborât
De câțiva ani sunt un șoarece care roade hârtii
care miros a cașcaval.
De câțiva ani îmi feresc coada de ușile care scârțăie
ca un atac delirant al sorții.
De câțiva ani presimt cașcavalul care
Erau umbre, praf, certuri,
anii de liceu, lumea studenților...
Erau zilele cu gașca, singurătățile,
fetele&băieții...
Erau hainele de la părinți, minciunile,
muncile, temele,
și
Tolăniți, în mâinile rupte de hamal obosit, străjerii albi cu chipuri luminoase...
O mică gâlceavă în josul străzii, doi fătălăi se plimbă cu niciundele&nicăieriul-n taclale...
E seară, în poezia
dezvelesc pielița ochiului vorbei cu atenție lăsând timp pentru durere ușoară
dezvelesc pielița ochiului vorbei pentru a intra lumina nevăzută în durerea ușoară
alintul zorilor e un simplu moft de
Am văzut prin pielea mea aceșți adulți
jerpeliți și bandajați de părăsire
și am plâns cu ei
eram negenerația noastră de nepăsare
eram România noastră fugară din orizontul roșu
eram bibliotecile
se ascute oglinda rațiunii
în rostogolul secolului douăzeci
cu cearcăne nevrotice de spaimă
mâncat de icter și de bube reci
lumina nu mai intră pe fereastră
e un complex de volți teleportați
cu
se ascundea între palme de fum
cu o halbă din față și o pălărie
profil american din societatea
socialistă doar după ce venea
de la culesul cartofilor
din oamenii de porumb.
rămânea clișeu
Am tras cu praștia să mai simt
piatra asta mare invadată
de un zar care nu se mai oprește
Am uitat de când se tot află
perpetuul nou naiv
stocastic departe de poezie
Nu am mai gândit
Lumea bună se ascunde sâmbăta
în baruri luxoase și întunecate
Lumea bună stă la mese bune
cu băuturi bune și întunecate
Uităm de voi cuminți în dans
uitați în viața bună și întunecată
Fi-va un
Suntem niște ploi de septembrie
uitate în luna cireșar.
Avem furtuni în privire,
către dezolantul romantic pășunist,
așteptând să crească iarba.
Turme de mioare, capre, vaci,
ne calcă pe urme
Soarele se ocupă cu restul, în jurul meu,
și, Doamne, ce treabă bună face!?
Absurdul ce ne cuprinde în inima asta
nouă, nu e în umbra lui, săracul. Tot
omul știe că va veni o clipă cănd se
Chinuri pe care le numim - generația noa
stră cu pantofi lucioși și multe milioan
e au locuit în camere sărăcăcioase și au
visat la o leafă mai bună - soldați în a
rmata de apoi cu mult tupeu de
Chitara din ceruri
prin flame și spume
domol țipăt de niciunde-lume,
Ecou din oasele omenirii
despletite, nervuri de dureri,
căzută din bucuria nemuririi
peste clipe sculptate ieri.
Val
ștergeți urmele de iarnă
flagrante de pe oasele lor
nu încercați să vă amintiți
de ceasul acela când bate
ci mult înainte să miște
limba din inimă spre creier
ca atunci când hainele
s-au
Ai văzut primii fulgi de zăpadă,
generația cum a înghețat,
tu parcă ai veni, din Africa,
de parcă zăpada are ceva, european,
în ea
Ai văzut trotuarele lucii de polei,
congenerii alunecând pe
un stâlp de verbe, sfoară
atârnând:
"roade! roade!"
stana
un stâlp de verbe, aurii
freamătă:
"bun? rău? vede? se uită?"
un stâlp de verbe, înfrigurat
de timpul nostru:
"să fug? să
Dintr-un arc
aurit - albit de gânduri -
în buclă aidoma
spirală,
dintele ceasornicului
pune în mișcare cercul.
Iarba privește în cer.
Nu vede nori,
doar sticla mângâiată de soare.
Multe
bătrânul curat ne zicea:
"hai veniți la un pahar de vin"
până ni se învinețeau urechile
de șoaptele învățături din el
pentru că noi, tinerii, cântam
marea muzică din sufletul lui
prinși pe o
Lumea. Am naufragiat în
spini. Roșu e o culoare
ca un trandafir care e
ca un labirint. Lumea.
Textul se genera în tine
ca un delir de forme mute
ce se îmbrăcau în pijamale
furate de
la început era genune un punct nu stea
mă desena ca liniștea zen din morse
tu erai în plan paralel sau să zic nu
erai o rază pe un cer nevăzut de taină
prin noi curgea același pas de timp
Unde ai să fugi cu aerele astea
pentru oameni slabi?
Unde o să lași locul tău în mișcarea
pămîntului prin timp?
Unde o să curgă lacrimile pămîntului
pentru fiecare ființă?
De parcă
versul alb, inexpresiv, indiferent,
sau șarpele&Eva dând mere
către haos, plictisiți;
&Twain era plictisit când își imagina,
etc. erau plictisiți
de liniștea celui
acrit cu mere sau obligat,
OS