Poezie
Rost
1 min lectură·
Mediu
Ce rost are sa-ți pierzi vederea
În întuneric?
Cu vântul te căutam, cu zbucium
Cu aripa întinsă, bolnavă și trecută
Ruptă în acel zbor de care nu am știut
Și dor mi-era de netrăitul din tine
De nimic, de iubire
Ce rost are să-ți mai pierzi sufletul
Într-un timp care nu mai vrea să treacă?
Să te fi văzut pe când
tot ce eram striga după tine,
după mâna, rana, gândul
Dăruite ție, Mare Absent
Rămas fără nume până la sfârșit
O, recunosc: am vrut să uit, să nu mai știu
Privirea ta cum refuză să aștearnă pace
Să trezească suflete
Să fie.
Nu ție: mă rog pământului să mă nască
Vazduhului să mă învețe albastrul
Nopții să mă țină treaza până la moarte
Până la început.
002630
0