Poezie
Cântecul călătorului
1 min lectură·
Mediu
Sunt melcul sforăitor care cutreieră Everestul
În căutare de picior.
Cefalopod întârziat,
Cu ritmuri și sunete de Don Quihote ecvestru
De aerul munților mi-a răgușit vocea
Dar strig grijuliu adevărurile ultime
Tribului de pigmei care trec peste mine
Spărgându-mi în goana lor cochilia
Și coșul pieptului, cel cu țigările și cu
Ideile fără nume aruncate spre stele
Spre luminile acelea mici, fără suflet...
Nimeni nu răspunde?Bine, vă las
Mai am kilometri de străbătut la pas de melc bolnav
Ca să ajung în locul uitat
De unde am răsărit-floare bizară, ambiguă,
Aruncată în calea cavalerului fără chip
În semn de omagiu transcendental.
023420
0
E ceva timp de când te \"curtez\" (literar bineînțeles) și te ascult cu plăcere la aceste șezători literare.
intervin, însă, acum pentru două motive:
vezi în versul al 6-lea...
deși sunt mulți anii care ne despart - și poate tocmai de acesta - rogu-te, nu obosi strigând lumii adevărurile (eu am făcut-o... și am greșit) acum, cu părul nins, am priceput în sfârșit că aceste adevăruri trebuie doar șoptite, susurate... așa cum se întâmplă într-o dragoste arzătoare... și - ca-n dragoste - cine vrea să creadă, crede, cine nu, nu... oricât de mult ai iubi pe cineva nu-i poți impune dragostea... la fel și adevărul: se dorește acceptat doar prin iubire, prin încredere.
în rest numai de bine!