Noi

Am fost azi la biserică, mi-am cumpărat zece pungi cu Dumnezeu. De-abia le car până acasă. Mă doare sufletul de greu ce e. Se vede că nu m-a mințit tipa care vindea, chiar are marfă de calitate. M-am uitat la ea-n ochi când mi-a zis ce vinde. Părea sinceră. O chema Maria nu mai știu cum și zicea că s-a săturat să fie egoistă și să-l țină pe Dumnezeu doar pentru ea. În plus, avea nevoie de mâncare pentru fiu-su, unu’ care cică scoate tot felul de chestii din urechi pe la unu’ și altu’ ca să-și câștige pâinea. Face pe magicianu’, iluzionistu’, nici el nu mai știe de capu’ lui de-atâta foamete și răutate ce-i pe lumea asta... Povestea o babă că tipu’ tot așteaptă să moară, tot spune că va renaște pentru omenire, dar nu-l bagă nimeni în seamă. I-a zis o dată Andrei, un vecin de-al lui, că “duma cu renașterea e suflată bă muie” și-a-nceput să plângă. E așa de copil. Eh, dar asta-i neesențial. Ce-mi pasă mie de viața lor? Eu îmi car Dumnezeul în pungă și merg mai departe. L-aș presăra-n toată casa... sau măcar pe tastatură, poate poate o să am și eu inspirație să scriu ceva decent, o carte extraordinară, un best seller d’ăla să pice toți în cur, să râdă, să plângă, să moară-n ei odată cu fiecare pagină, să le sfâșie întreaga ființă și s-o creeze din nou... Aiureli, nu-s eu în stare de așa ceva! Trebe să ai talent, degeaba! De câteva zile mă gândesc la o poveste despre un handicapat care avea niște părinți nebuni. Ãștia i-au zis de când era mic că e cel care îi va mântui pe păcătoși. Îi citeau biblia-n fiecare seară...etc. La un moment dat copilu’ ia o cruce, se bate singur în cuie-n ea... și moare. Părinții lui îi țin cadavrul mult timp în casă, până se împute.Vecinii cheamă poliția din cauza duhorii. Părinții se închină pe jos acolo, lângă el. Maică-sa stă cu cofraju’ cu ouă, da’ ciuciu sânge... Anul ăsta nu există Paști, dar ei tot așteaptă să reînvie. Vorbesc cu atâta convingere despre cum va renaște el că până la urmă și poliția începe să creadă că ăla e Mântuitorul, salvatorul nostru, al tuturor... Din păcate, viermii care colcăie în corpul lui intrat în putrefacție tind să îi cam trădeze adevărata identitate... “E latura lui umană, care mișuna prin el”, îi zice un milițian altuia, încercând parcă să-l “scuze” pe “Iisus” că nu-și face “treaba”... După câteva secunde vine Apocalipsa. Și-așa se termină... totul. Dar mi-e teamă de critică, de biserici... De ce să mă complic eu cu așa ceva?! Am tot felul de coșmaruri în care mă fugăresc preoți cu bărbi ascuțite ca niște rechini spadă. La începutul visului cred că vor să mă omoare pentru ce am scris, da’ îi văd întinzând mâna. Vor bani ca să tacă. Le dau tot. Atunci îmi cer să mă mântuiesc, să mă căiesc pentru păcatele comise. Le tot explic că habar n-am ce-i aia mântuire. Își scot din bărbi cruci ca niște săbii imense și aruncă în mine cu pâini otrăvite cu mucegai verde... Mă trezesc în fiecare dimineață la 6.06 udă leoarcă. Miruna mă săruta și-mi spune să mă liniștesc. Nu știu ce m-aș face fără ea. Am luat-o de pe stradă când avea 14 ani. Se prostitua pentru mâncare. O iubesc așa cum e. Am iubit-o din prima clipă când am văzut-o. Era desculță. Am eu o pasiune pentru oamenii desculți. Îi consider curajoși. Acum are 20 de ani și e frumoasă foc. Știe să umble pe tocuri cui, nu mai are nicio boală, am învățat-o să scrie, să citească... Pfoaii, da’ greu mai e Dumnezeu ăsta! Cred că aia mi-a dat prea mult. Ce drac’ fac cu El? Umplu toată casa? Deodată trece un tâmpit pe lângă mine cu motocicleta, mă dezechilibrez, cad și... scap plasele chiar lângă canal. Se scurge tot. Ufffffffff... futu-i. I L-aș fi arătat și Mirunei, așa cum zăcea acolo în pungile alea...ca un fel de hoit mai proaspăt decât mine. Ce-i drept, mă apucase și o oarecare ciudă înainte... Dacă ar fi vrut și ea o bucată? Mereu am împărțit totul cu ea. Am învățat-o prost. În fine, fac ce fac... mă scutur, mai înjur vreo două și plec acasă. Miruna nu era. O fi la lucru. Uneori lipsește și câte două zile. Și totuși, avem o relație stabilă. Lucrurile s-au cam deteriorat între noi de când a născut Larisa, fata unei vecine. După ce am ascultat o grămadă de povești despre cât e de greu să nu ai pe nimeni, să treci prin viață fără să lași nimic după tine, ni s-a pus la amândouă pata că vrem copii. Ne-am certat două săptămâni pe tema “care-l va naște?”. Într-un final, am ajuns la un compromis: facem doi. - Andradaaaa!! Ai ajuns deja? aud vocea delicată și sexy a Mirunei cum ma strigă încă din ușă. Încep să-i simt parfumul... mi-era dor de ea. De-abia acum înțeleg, din nou, de ce o iubesc așa de mult. Mereu pricep asta când apare. Prezența ei mi se împrăștie nebună prin vene ca un sărut dintre viață și moarte. Îmi simt sufletul plin. Nu mă duc în calea ei. Trebuie să fac pe supărata că n-a fost acasă și mi-era dor de ea. Ne jucăm. Suntem niște copii îndrăgostiți și răsfățați. O aștept în dormitor. Îi simt pașii cum mângâie covorul. Sunt geloasă pe el. Mă amețește respirația ei caldă, gândul că împart cu ea oxigenul din încăpere, că ni se unesc suflurile, mă face s-o iau razna... Sărutul ei îmi încălzește umerii, îmi umple viața, îmi colorează umbrele din ochi. - Ceau, îi spun încercând să par rece. Mă trântește pe pat râzând. Tace. Se joacă... Îmi răsucește părul pe degete. O aud șoptindu-mi ca printr-un vis în ceață: - Îți iubesc buclele. E greu să fii un om normal, sigur pe el, cu coloana vertebrală dreaptă, mai ales în zilele noastre. Mereu suntem obligați să facem compromisuri. Și viața le face cu noi. Îi cedez Mirunei mele, “mica mea minune”, cum o alintam când era mai micuță. Acum susține că nu i se mai potrivește. Câteodată mi-e teamă că așa va zice și de mine. Totul se “demodează” în lumea asta atât de superficială, inclusiv iubirea, ideile, crezurile, visele și speranțele pentru că nu se mai fabrică din alea care nu mor niciodată... Totul expiră, nimic nu se teme să aibă termen de valabilitate, asta doar de dragul de a pune câte-o etichetă pe orice. Lumea nu mai citește povești nemuritoare, iar oamenii au învățat să meargă și târâș când e nevoie. Eh, dar astea sunt opinii de babă chioară care, izbită de-o melancolie cronică după niște vremuri pe care doar și-ar fi dorit să le trăiască pentru că a auzit de ele în povești; privește totul de la distanța de un genunchi de broască scundă cu jumătate de ochi stâng și crede că are dreptul să judece. Adorm cu Miruna mea în brațe... Toate păcatele mi-au fost iertate. Ea e cea care mă purifică mereu, cea în fața căreia mă spovedesc și împărtășesc fără să scot niciun cuvânt. Tăcerea mea îi cântă romane în somn, iar eu sunt convinsă că le-a citit dinainte după felul în care își aruncă ochii ăia albaștri la mine în suflet. Îmi gâdilă obrajii ființei cu genele ei lungi. Da, clar o iubesc. Adorm. E așa de frumos afară. Dumnezeu e fericit, atât de fericit încât m-a chemat la o cafea la birtul de la colț. I-am strigat “Doamne, tu de când nu te-ai mai uitat p’aci? Nu știi că ăia nu mai servesc decât spirt diluat cu apă?!”. A-nceput să fluiere făcând pe Neștiutorul. Râdeam. - Ha! Te-am prins! Iar ai chiulit? Ochii îi străluceau cu soare. - Hai zi, de cât timp nu ți-ai mai făcut treaba? Dumnezeu chicotește. Încep să-l gâdil. Râde cu lacrimi. Futu-i. Plouă. Vaaaaaai, ce frumos e curcubeul. Mi-e drag de Dumnezeu. E așa un copil câteodată! - Ufffff....iarăși țipă ăștia sus. Mihail se tot ceartă cu Gavril. Le-am cumpărat un singur laptop. BRB. - BRB?! - Be right back, revin... - Știu, știu.. Iarăși ți-ai pierdut timpu’ pe mess?! Parcă am mai vorbit despre asta Doamne... Ce ți-am explicat eu ție?! - Jeez, da’ mai lasă-mă în pace! Hai, nu fii nașpa. - Jeez?! Chiar... ce mai face? - Dracu’ știe pe unde umblă. - Iar s-a înhăitat cu Ãla? - Da... - Þi-am spus eu că anturajul face totul. Contează foarte mult. Fiu-tu nu mai e același de când a coborât atunci pe pământ. I-au făcut și piercingurile alea cu cuie... Tot insista cu crucea. Era imensă... Pffffft, zici că s-a scrântit la cap, zău de nu! Și mai și făcea mișto de ei... cu învierea, și-alea alea... Ãștia l-au crezut, mă. - Știu, știu... L-am cam scăpat din mână, da’ mi-o tot dă cu independența... Tot îmi spune “Dracu’ și-a lăsat toți copiii liberi pe pământ, tati... Tu pe mine de ce nu mă lași?! Ai lui de ce au mereu mai multe avantaje?! Tatiiii... nu-i cinstit!! Da’ nu-i cinstit deloc!!!” - L-ai răsfățat prea mult. - Eh, cum spui tu, whatever... și BRB, după cum ziceam. - Cine știe ce se va alege de noua generație... După jumătate de oră s-a întors cu un ochi vânăt. Am fugit până la frigider după gheață. A zis că nu e nevoie. - Mă vindec eu singur, da’ acu’ vreau să-l mai las așa ca să se simtă vinovați că m-au pocnit. I-am pus pe nori separați și le-am luat laptopul. - Ãăăăăă... știi la ce mă gândeam? - Da, știu. - Urăsc când îmi faci faze d’astea. - Hai zi tot, că sincer am uitat, știi că-s cam zăpăcit cu-atâția și atâtea pe cap veșnic. - N-ai putea să ne faci un buton din ăla cum au messengerurile, de “Ignore”, ca să ne ignoram unii pe alții cu ușurință când nu ne mai suportăm? Ai evita multe bătăi, certuri, chinuri lăuntrice, dacă am avea dreptul la așa ceva. - Hehe... l-am făcut de mult. - Și?! - Doar nu crezi că vi-l dau vouă?! Ești nebun?! Eu mă joc toată ziua cu el. Dacă l-aș da pe mâna voastră, în ritmul în care progresați voi, m-ați ignora și pe mine și pe Dracu’ , după ce i-ați face vreo două upgrade-uri. - Hihi... așa ceva. Da’... cum mai știi tu cui i-ai dat ignore și cui nu? Dumnezeu îmi zâmbește blând și-și dă ochii peste cap. Eu îl privesc fascinată cu ochii bulbucați, gura căscată, lăsând balele să îmi mângâie duios buza inferioară, ca orice pământean care realizează cât e de nesemnficativ. Deodată aud un zâzâit puternic. Mă trezesc din starea de reverie. - Fir’ai tu să fii, mă!!! Dumnezeu râde în hohote. Îmi băgase o muscă-n gură. Câteodată face așa niște glume proaste. Mă uit la ceas. - Iarăși ai oprit timpul?! - Andraaaaaa.... Trezește-te!! Întârziem! se-aude vocea Mirunei răzbind somnul... - Am avut un vis atât de ciudat... - Și eu. Am visat că sunt Dumnezeu și vorbeam cu... Nu e prima dată când avem același vis, însă jucăm roluri diferite. Nimic nu ne mai surprinde. Zâmbim amândouă. O sărut peste tot. Pielea ei moale, catifelată, trupul perfect... mă îmbie la visare. Mă simt ca într-un basm incredibil de frumos... Redevin copilul inocent care crede că totul e Adevăr și Dragoste când sunt în preajma ei.