Mergem să dărâmăm mituri,
desculți prin iarba udă, îmbătați de sângele morții de dimineață.
Strivim cuvinte și sensuri colaterale,
le prefacem într-un praf cenușiu și înecăcios.
Dezlănțuim
intrare congruentă cu talpa din noroi
de pe ultimul sunet
inițieri,ochii larg deschiși,
lumină și întreruperi de electricitate pe parcurs
repetiții și ritualuri,
cuburi atent desenate împotriva
de ce strigi
când știi că nu mai ai cum să fii auzit?
de ce zgomotul surd al ușii închise
îți dă puterea și cuvintele
pe care nu le-ai avut niciodată?
pentru că acum, mai mult ca
se iau două cuvinte,
simboluri convenționale de altfel
( a căror origine am dat-o dispărută)
le așez timid în spațiul greu dintre noi,
papilele gustative îmi transmit codul de siguranță-
e totul
Lumea e o imensă pânză de păianjen,
își întinde mii de fire invizibile,
puternice,
care te țintuiesc cu capse mereu spontane,
picioarele plimbării de vara trecută,
mâinile pătate de sucul
îndreaptă cuta de pe fustă!
nu vezi cum se scurge ușor pe picior
și cum îți ia și ultima gură de aer?
nu înțelegi că o să te sufoci
chiar dacă umerii ți se scutură în hohote de râs?
femeie,
Ridici receptorul
și asculți la celălalt capăt al firului,
captezi sunetele și zgomotul
care sosesc întotdeauna segmentate
de respirația întretăiată.
Îți plimbi gândurile pe distanța
dintre
intr-un colt de amintire
pe care il secatuiesti de vlaga,
in cana de cafea din sangele
pe care il pierzi cu fiecare zambet,
in cuvintele nespuse care zac in palma,
gata sa ia urmatorul
luam unul,ii adaugam un altul
rezulta o masa omogena sau nu
care alege singura sa se scada sau nu
sa scada,sa adune, sa se imparta,sa se multiplice
cu similari
sa conditioneze reactia de
cum se face?
cum se poartă un gând
pe care nu l-ai mai văzut
în nicio sală de așteptare?
cu ce trebuie să-l asortezi
ca să nu ai o ținută ridicolă?
ce croială trebuie să aibă haina care-l
O lacrimă e țesută din toate zilele nenăscute de ieri
și din fiecare moarte pe care ai întâlnit-o în tine,
e zidul care pleacă din tăcerile adunate din toate zgomotele lumii,
e carnea care te
Și dacă eu cred că furtuna e albastră,
nu roșie sau neagră,
doar albastră,
simplu de albastră,
poate cineva să ia pensula
și să nuanțeze tabloul?
o pată albă rătăcită
ar putea să calmeze
o mulțime de hârtii
pe care le semnezi
în fiecare zi.
ești sau nu de acord cu clauzele stipulate,
îți scrii numele pe ele
pentru că e singura regulă care trebuie conservată.
suntem toți
peste fosnetul verde al frunzelor
si respiratia rece a raului,
care-ti invaluie coastele fumagande,
in momentele fugare de tacere calda dintre noi,
in miasmele vesele ale frigului de iarna,
in
cum curge nebunia de note in sange
cum zambeste la colt de strada un om
si de ce
cum cade paharul plin de pe masa rotunda din bucatarie
cum se chinuieste piciorul in pantoful mereu inalt
cum se
încă o linie pe lut.
se adaugă la haoticul desen geometric
strict încadrat pe schiță.
clipele se varsă încet din pahar
și își însămânțează acolo umbra,
totul circumscris legii
și dacă nu m-aș mai mișca de aici?
dacă aș rămâne împietrită
în privirea punctelor
care cad continuu peste mine?
s-ar aduna totul în jur
ca un zid
din care lipsesc atâtea și atâtea
ne împușcăm doar într-un anumit interval al zilei,
orarul a fost stabilit de comun acord.
s-au luat în calcul orele de odihnă-
atunci când instinctul asasin nu funcționează
la standardele sale
sunt pentru tot și toate,
încă de dimineață pînă la întunericul dens
din spatele pleoapelor.
cafeaua e indispusă și îi ascult tribulațiile fierbinți
farfuria, mult prea plată și închistată
în
Cât vezi cu ochii,lave mustind,
roșii și seducător de periculoase.
Unele-s construite din primul an de viață al ideii,
altele-s leneșe și se nasc chiar la capătul drumului
când nimeni nu se mai
