Nume

Tocmai asta încercam să sugerez și eu prin comentariul anterior (spuneam: \"Astfel, sub masca unui text ce se adresează ÎN APARENȚÃ preșcolarilor se poate ascunde ceva mult mai profund...\", vide supra). În fond, copiilor nu se adresează nici una din cărțile amintite, ideea era să adaugi la rândul tău în ceea ce scrii acel plus de gravitate și sens care să facă și din textele tale ceva cu adevărat memorabil, nu doar plăcut la lectură.

Și apropos de Süskind, pe care zici că l-ai citit și împărtășești convingerea că nu se adresează copiilor (\"no way, Jose!\") - în ce constă în opinia matale acel ceva ce dă profunzime unei istorioare în fond nu cu mult diferită de cea a ursulețului de pluș de care vorbești? Ce încearcă să prezinte autorul sub masca afabulației cu pricina?

S-auzim...

Trebuie să mărturisesc că am fost surprins de acest poem, într-un sens extrem de pozitiv de această dată. De îndată ce am văzut că cititorii s-au grăbit să îi acorde stele și lauri, mi-am zis, zâmbindu-mi cinic pe sub mustăți: \"Iată următoarea victimă!\"

Am avut însă o surpriză - de ordin pozitiv, repet. Pentru că, trebuie să recunosc, ne aflăm în fața unui poem foarte reușit prin rafinamentul texturii (cu câteva mici și inevitabile rezerve, biensur - \"cățeaua pământului\", frazări ce frizează banalul precum \"să nu uiți asta data viitoare când ne va fii data viitoare\", \"în pântecul femeii ești gol pușcă\" șamd).

O metaforă de mare efect ne întâmpină însă în versurile:

\"de câte ori mă dau ție mai cresc
cu o muchie de așternut înflorat\".

Aici avem de a face, fără nici o exagerare, cu o poezie în stare pură - realizată, conștient sau nu, după toate regulile artei. Poeta recurge, pentru a reda o stare sufletească, la o imagine metaforică de o plasticitate extremă, enorm de potentă prin valențele pe care le subîntinde. Densitatea atinge un apogeu de la nivelul căruia cuvântul scris/citit/gândit devine trăire estetică ingenuă.

Iată încă un citat sugestiv, în sprijinul celor afirmate mai sus (în contrast cu un contraexemplu amintit deja la rubrica \"Așa nu!\"):

\"în auriculul meu stâng
se lăfăie (...) sufletul meu
gol pușcă\".

Interesantă, de asemenea, și alternanța - atât la nivel de formă, dar și de fond - dintre cele două planuri/discursuri prezente în poem, acest permanent dialog cu sine și cu celălat (v. Martin Buber, \"Eu și tu\").

În ansamblu, consider acest text cu adevărat reușit și cred că putem vorbi aici deja de poezie în sensul adevărat al cuvântului. Nu-mi rămâne decât să sper că prezentul poem nu este doar o excepție în creația autoarei și că ea ne va obișnui de aici înainte doar cu producții literare de nivel cel puțin egal.

Mă bucur deci să o regăsesc pe d. Cristiana în această ipostază, cu atât mai mult cu cât mă obișnuisem (și cred că mă și resemnasem pe undeva) cu comentarii și texte din partea-i care sincer, mă oripilau și, între noi fie vorba, îmi repungă în continuare (autoarea știe, cred, la ce mă refer - n-aș vrea să pângăresc atmosfera ce se degajă de pe această pagină de excepție dând exemple în acest sens).

Consider, în final, că ratarea erotică a poemului de care se vorbește în titlu nu este decât un alt fel de a spune unei reușite majore în sens artistic. Erosul, neîmplinit în plan exterior, se sublimează aici spre culmi nebănuite.

Felicitări deci, pentru un text de rară inspirație poetică.

P.S. Nu te culca însă pe lauri. Criticul cu privire acvilină și limbă de șarpe își caută deja următoarea victimă...

Eu zic să mai citești o dată acele comentarii.

1. Eu mă refeream la texte, nu la autoare, despre care spuneam încă de pe atunci că nu are (nu poate avea, la 20 de ani) forța necesară ducerii scriiturii până la capăt.

2. Mai spuneam acolo că o consider pe autoare \"inspirată\", în sensul profund al cuvântului - de către geniul/daimonul său poetic - care, capricios cum e, uneori o susține, alteori nu.

E limpede - din alte texte - că autoarea nu poate susține același nivel de trăire poetică pe tot parcursul textelor ei - de unde un peisaj destul de cosmopolit - texte bune și mai puțin bune.

Poemul de pe această pagină este un poem slab - argumentele le-am prezentat deja mai sus.

Inconstanța comentariilor mele reflectă inconstanța poemelor dumitale - fă un efort de sinceritate și încearcă să urmărești acest fenomen.

Bis später,

D.

P.S. Tja, ich habe vergessen, dass du ziemlich gut deutsch lesen kannst. Das nächste mal werde ich dir auf deutsch schreiben. Bis dann ...Gruss und Kuss. Tschüssy!

Spui că te cam îndoiești de onestitatea afirmațiilor mele. Și mai spui că scrii din instinct.

Din ambele motive precizate mai sus, te-aș trimite înapoi la clasici, mai exact la densa \"Cercetare critică\" a lui Titu Maiorescu de la 1867, fără de care mi-e groază să mă gândesc cum ar fi arătat literatura noastră de astăzi, o mică scriere de o forță intrinsecă extraordinară, lucrare cum nu se poate mai valabilă, îmi pare, chiar și astăzi, când pretențiile de poezie/literatură proliferează în tandem cu nonvaloarea, formele fără fond șamd.

Atenție deci - în intenția de a aduce mai multă lumină la nivelul actului creației - la condițiunea materială, precum și cea ideală a poeziei. Personal, cred că artistul trebuie să creeze la un mod lucid, asumat, nu \"din instinct\". Tu faci cum crezi de cuviință, desigur, părerea mea însă aceasta este.

Te-aș mai ruga să nu mai îmi vorbești cu Dv.

Cele bune,

D. S.

P.S. Rezervele mele se refereau la acele regretabile texte/comentarii cu caracter obsec/vulgar, prin cultivarea cărora un poet nu poate reuși decât să își îngreuneze zborul. Eliberează-te de acest balast, sau cel puțin încearcă să nu îl aduci în poezia ta - din nou, e doar un punct de vedere.

\"E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune...\"

Cu tot respectul, Sorana, imaginea cu care ne întâmpini încă din titlu e grotescă!

E ca și cum ai amesteca două lichide pure (apă cu lapte, să zicem) din care nu obții însă un lichid de două ori mai pur, dimpotrivă.

Cele două simboluri au conotații atât de clare, pe de-o parte, și de distincte, pe de alta, încât combinația este, în opinia mea și cu riscul de a te necăji din nou, monstruoasă.

Interesant, îna cest sens, este ceea ce a încercat pe la începutul secolului trecut în poezie Christian Morgenstern, cu al său celebru \"Fisches Nachtgesang\" (schlag mal nach!) sau cu vocabule ingenioase precum cea din titlul prezentului comentariu.

Ce făcea el însă e, totuși, altceva...

1. Eu nu mă cert, dragă, eu fac polemică! Te rog frumos!

2. Nimeni nu contestă rolul/rostul intuiției etc., dar repet - se pare că încă nu ți-e clar - ce te face să crezi că intuiția, sensibilitatea, misterul sunt incompatibile cu o gândire limpede? Despre asta era vorba!

3. Cât despre broscuțe, japoneze sau nu, cred că le șade mai bine la voi în baltă, alături de tine și... de Fănuș, desigur! Personal, prefer statuetele Daruma:

Nana Korobi, Ya Oki!

Da Sorana, știu: nici de data asta n-ai înțeles nimic.

Dar, idealist fiind, ce-mi rămâne decât să mă jertfesc în continuare pe altarul creației, pentru vulgul lipsit de recunoștință, stricând ca și până acum orzul pe gâște (sic!), aruncând mărgăritare la porci șamd șamd șamd...

dar de-aia tot nu se cheamă \"haiku\", mai studiază

PS en plus, compari un substantiv (spirit) cu un - la bază - adjectiv (teluric), ceea ce denotă stângăcie; fie compari spiritul cu materia, fie uranicul cu teluricul etc.

PPS ar mai rămâne de discutat veracitatea mesajului însuși al acestui text - tot geniul readuce spiritul în teluric, ca să folosesc terminologia ta

PPS cât despre titlu si subtitlu... no comment

mai spui acolo:

geniul desparte pe A de B, precum Moise C - iarăși nu merge, e o inconsecvență logică

fie compari un A-B cu un C-D, fie pe X cu Y

ai fi putut spune:

\"desparte spiritul de materie precum Moise apele de uscat\"

ceea ce iarăși nu ar merge, pentru că din nou apare o inconsecvență la nivel de ansamblu - ca și cum ai compara dubletul foc-apă cu cel pământ-apă, în loc de pământ-aer, deci simetria interioară e din nou pierdută

(asta, ca să îți \"deconstruiesc\" nițel textul, dacă tot este bătrânul Derrida \"in aller Munde\")

Se prea poate monșer, dar hai să nu fim reducționiști. Comentariile celorlați utilizatori dovedesc că ești un caz singular.

A bientot,

D.

Deși pe de-o parte peotul prezintă un prezent lipsit de substanță (fruct fără miez), nu rămâne totuși la simplul nivel de descriere, finalul cuprinzând în sine și un imbold de ordin normativ - erosul profan (zvâcnire din coapse) nefiind decât umbra unui eros de alt ordin, superior, cunoscut cândva și acum pierdut, ca și Cuvântul masonic, Graalul sau Gnoza.

Această trecere de la amnezie la \"anamnesis\" din final constituie centrul de greutate al întregului poem, centru pornind de la care căutarea propriu-zisă abia începe...

Constat că poeta în discuție publică destul de parcimonios pe agonia.ro.

Oricum, o lectură interesantă.

Poemul de față reușește să se ridice deasupra contingentului prin puseurile de transcendență induse de dăruirea fără a rezerve a autoarei față de personajul distant și necunoscut.

Aluziile neotestamentare ce transpar în text nu fac, desigur, decât să îi adauge acestuia greutate într-un mod inedit, în care de această dată femeia este cea care se jertfește/oferă pe sine - cuminecătură întru supraviețuirea Lui/lor - \"luați, mâncați...\".

Memoria unei transcendențe cândva posedate și acum regăsite estompează memoria ordinii exterioare - \"am uitat că...\"

Tocmai aceasată putere a imaginației exaltate erotic (la bază) asigură transgresarea imediatului care a prilejuit, probabil, acest frumos poem de dragoste.

Să-l salutăm, deci, în treacăt, și pe necunoscutul ce ți-a stimulat cu succes inspirația acestei \"scurte dăruiri\".

D. S.

Accesând secțiunea de teatru a site-ului, am dat și peste piesa matale.

Câteva lucruri aș avea de zis:

1. Ideea în sine mi se pare excelentă:

a. De apreciat acest gen de intrigă cu tot soiul de dedesubturi, diversiuni și bifurcații, ce rezervă cititorului pe parcursul lecturii surprize incitante; e unul din tertipurile la care recurgea și Shakespeare adesea - el o urmărește pe ea, ea îl urmărește pe un al doilea el, care la rândul lui o urmărește pe o altă ea, la rându-i amorezată de cel dintâi (Doi tineri din Verona, Visul unei nopți de vară, Antoniu și Cleopatra ș.a.) - o bilă albă deci.

b. Tema abordată este indiscutabil de actalitate - a doua bilă albă.

c. Fiind, din câte înțeleg, specialist IT, cred că ai făcut bine că ai ales acest subiect - Goethe spunea undeva că una din greșelile majore pe care le fac tinerii scriitori este aceea că încearcă să trateze fie subiecte prea dificile, fie abordând domenii nefamiliare lor; te-ai orientat bine deci, lucru ce transpare clar din text, se vede că cunoști aceste lucrurile \"din interior\" - încă o bilă albă.

2. Rezervele mele:

a. La nivel de formă - acest aspect poate fi însă îmbunătățit cu ușurință, în cazul în care vrei ca din acest text să iasă o piesă de teatru ceva mai extinsă - deocamdată textul e și foarte scurt.

b. Aș fi introdus o pildă morală în final, în loc de un catren ce nu lasă loc la foarte multe interpretări de adâncime, ceva care să dea greutate jocului de idei și schimbului de replici de pe parcursul textului.

(Un exemplu ar fi în acest sens - deși nu e, de departe, singurul - ar fi Dürrenmatt (Fizicienii, Vizita bătrânei doamne), care știa să cultive genul dramatic cu o rară subtilitate, la el toate piesele aparent comice având în final o tentă gravă - de unde opțiunea sa pentru tragicomedie. El împărtășea convingerea că problemele lumii actuale sunt atât de grave și de cutremurătoare, încât dacă nu știi să atragi cititorul/spectatorul prin comedie bunăoară, el nu va acccepta nicidodată să se gândească și la lucruri serioase - motiv pentu care el personal recurgea la acest truc pentru ca mesajul său să ajungă totuși la receptor. La asta făceam referire cu afirmația de mai sus.)

În concluzie, ar mai fi de lucru, ideea însă este generoasă. Acest text poate deveni o piesă de teatru absolut viabilă, sau poate rămâne la stadiul de schiță/proiect, așa cum l-aș cataloga în momentul de față.

Auguri.

P. S. Încă ceva: titlul mi se pare prea bombastic - el ar trebui să atragă cititorul la un mod ceva mai puțin prețios și în același timp mai voalat - eu unul i-aș fi zis, de exemplu \"1 aprilie\".

1. Mersi pentru urări, ești drăguță.

2. Matale trăiești cu impresia că metafora este incompatibilă cu gândirea?

Of-of, măi-măi...

Doamnă Elena, a spune că poezia (de la Hesiod și Homer, trecând prin Vergiliu, Dante, Shakespeare, până la Goethe, Schiller și încheind, de ce nu, cu T. S. Eliot) sfidează logica e un lucru cât se poate de iresponsabil și absolut gratuit, fiind cum nu se poate mai lipsit de acoperire, cel ce poate susține o asemenea enormitate dovedind astfel că nu cunoaște câtuși de puțin lucrurile.

Dar, vorba cuiva, \"nu există scuză la care omul să nu recurgă atunci când e vorba de a eluda efortul necesar gândirii\". Există vreun argument, mă întreb, în favoarea afirmației dv.? Mă îndoiesc profund că puteți aminti măcar un singur nume al unui mare poet a cărui operă ar putea veni în sprijinul afirmației dv. - citite probabil fie în Cosmopolitan, fie în Tabu, în nici un caz într-o crestomație serioasă de poezie universală.

Faptul de a expedia o problemă serioasă într-un con de umbră prin astfel de afirmații lipsite de argumente nu poate fi decât pernicios - pentru cel ce le recurge la astfel de ieftine justificări în primul rând, desigur. Afirmația respectivă nu e decât o vorbă goală, învelită într-un staniol menit a părea interesant.

Poezia adevărată, marea poezie (vide supra, dar se pot da și alte, nenumărate exemple) nu sfidează niciodată logica, dimpotrivă. Dar aceasta este deja o altă poveste...

...erau de fapt \"ultimele\"

Iată un citat într-adevăr paradigmatic:

\"Scopul scriitorului nu cred ca este sa obtina compasiunea cititorilor. Odata facut public un text, \"nu ma consider poeta\" nu este o scuza valabila pentru a respinge comentariile critice.\" (N. Dimitriu)

Cristiana afirma undeva mai sus că se simte încă legată de textele ei etc. Din punctul meu de vedere, aceasta denotă o lipsă de maturitate - a autoarei? a textelor?...

În momentul în care ți-ai zămislit odrasla care se cheamă text (poetic, în proză etc.), trebuie să-i dai drumul în lume, să stea pe picioarele lui și să se lovească de tot felul de lucruri (i.e., comentarii).

Aceasta este proba de foc a receptării/ rezistenței/ subzistenței sau sucombării subite (lol) a textului.

Eu zic să fii mai detașată față de propriile texte, odată ce le-ai pus pe site, iar tu personal... mai bărbată!

Ciao,

D.

\"Atata vreme cat semnaleaza ce-i place NUMAI ca sa puna paie pe foc eu consider interventia sa subiectiva, plictisitoare si scrisa doar pentru a starni spiritele mai tare.

Vorba aia la placinte inainte la razboi inapoi.\"

Ați înțeles?

...lol