Nume

Ți-aș fi recunoscător dacă ai putea detalia aserțiunile făcute mai sus. La ce te referi când vorbești de inconsecvență? În ce constă stângăcia scenei dintre cei doi? Apropos de celălalt comentariu, o mică explicație și un sfat: dacă stai prea mult pe site când îl scrii, sesiunea de \"log in\" expiră automat la ... nu știu exact câte minute. Îmi pare rău, dar s-ar putea ca comentariul tău să se fi pierdut. Încearcă să-l scrii într-un fișier text și să-l copiezi ulterior, altfel... you see what can happen. Te-aș ruga să-l rescrii - dacă poți. Dacă nu, îmi pare rău. Ne mai auzim.

Tocmai asta încercam să sugerez și eu prin comentariul anterior (spuneam: \"Astfel, sub masca unui text ce se adresează ÎN APARENȚÃ preșcolarilor se poate ascunde ceva mult mai profund...\", vide supra). În fond, copiilor nu se adresează nici una din cărțile amintite, ideea era să adaugi la rândul tău în ceea ce scrii acel plus de gravitate și sens care să facă și din textele tale ceva cu adevărat memorabil, nu doar plăcut la lectură.

Și apropos de Süskind, pe care zici că l-ai citit și împărtășești convingerea că nu se adresează copiilor (\"no way, Jose!\") - în ce constă în opinia matale acel ceva ce dă profunzime unei istorioare în fond nu cu mult diferită de cea a ursulețului de pluș de care vorbești? Ce încearcă să prezinte autorul sub masca afabulației cu pricina?

S-auzim...

Am citit cu plăcere replica amicală a autorului, motiv pentru care revin cu niște precizări în cele ce urmează:

1. “Reper important în lirica românească de început de mileniu mă face să văd și o doză de ironie\" - nu e nici o ironie, totul depinde de cum vei evolua.

2. \"Nu vreau să fiu un reper\" - foarte rău. În acest caz, nu știu de ce îți mai publici textele.

3. \"Vreau să-mi scriu poeziile, bune sau rele cum sunt, fără să visez cai verzi pe pereți, așa cum atâția o fac\" - și mai rău: totul începe, în devenirea ta ca autor, cu niște cai verzi pe pereți. Devenirea ta va fi pe măsura idealului.

4. \"Poezia mea, dacă ai citit cu atenție, nu caută originalitatea; caută doar să spună ceva despre mine ca om\" - la fel de rău: e mult prea puțin. E esențial să pleci de la un fond de trăire lăuntrică în ceea ce scrii, dar dacă rămâi acolo, nu cred că vei ajunge prea departe (știu, mi-ai spus, nici nu ți-ai propus - încă o dată, foarte rău)

5. \"Mai exact, este o căutare lăuntrică\" - asta e deja altceva.

6. \"Nu trebuie să spun eu dacă această căutare e interesantă pentru ceilalți, nici nu mă interesează să ofer orgasme (cum îmi spunea cineva că se mai practică pe site). Vreau să îmi înțeleg condiția.\" - greșești parțial: ce e rău în a oferi orgasme vajnicelor admiratoare care dau năvală? (La ele nu te gândești? Egoistule!) En plus, trebuie să știi și să-ți promovezi produsul.

7. \"Dar nu asta e problema aici, ci textul în sine pe care l-ai văzut ca pe un “faliment erotic”, când eu l-am văzut ca pe un faliment pur și simplu a fiintei umane de a ajunge la un echilibru interior\" - exact asta spuneam și eu, citez \"Impresia mea este că poemul - așa, neizbutit și neterminat cum e - invocă, după cum spuneam, falimentul erotic, ÎN SENSUL CEL MAI LARG AL CUVÂNTULUI, MARCÂND O ANUME NEÎMPLINIRE EXISTENȚIALÃ.\"

8. \"De ce “nefericirea” și nu “fericirea”?\" - tu spui \"degeaba\", tocmai din acest motiv am spus că ar fi mai nimerit \"fericirea\": \"DEGEABA ne șoptim noi fericirea etc.\"

9. Aici mai apare o mică mare confuzie, între dubletul animus-anima și logos-eros - sunt lucruri complet disctincte. Despre logos și eros ați vorbit voi - cei șapte contra Tebei -, așadar: un poet nu poate vorbi despre ambele, ci doar despre \"anima\", jumătatea feminină a interiorității sale - așa cum o poetă va vorbi despre \"animus\" în aceeași ordine de idei. Atunci când Dante o cântă pe Beatrice, Petrarca pe Laura, ori DaVinci pe Monalisa, ei se raportează de fapt la \"anima\". \"Animus\" nu are ce căuta în context - a aduce vorba de ambele denotă deja confuzie - să nu ne jucăm cu conceptele.

10. \"“Tăcerea din cuvânt” e tăcerea ființei, unde sensurile devin nonsensuri, tocmai pentru că legăturile s-au frânt\" - greșit, doar tăcerea poate fii cu adevărat dătătoare de sens - o tăcere în sens mistic dacă vrei. Înțeleg că tu voiai să spui altceva, dar atunci când scrii trebuie să ții cont de o grilă general valabilă de interpretare, nu de una subiectivă - care nu are nici un fel de importanță. La tine, \"tăcerea din cuvânt\" are o conotație peiorativă, dar în sens mai larg este exact invers. Și, vorba ta, până la urmă nu contează ce ai vrut tu să spui, contează însă ce va spune critica, cea care nu poate să regurgă decât la grilă de lectură de factură tradițională în demersul hermeneutic. Prea puțin importă ce ai vrut TU să spui prin \"tăcere\", \"animus\" sau \"anima\", dacă de două mii de ani - sau mai bine - acești termeni au cu totul alte conotații. Grila ta personală de lectură nu interesează pe nimeni. You either get on board or you get left behind.

Ne mai auzim,

D.

Iar Andei, care într-o discuție privată făcea hazardata afirmație că \"numai rațiunea te poate face un monstru\", cu sfială i-aș aduce aminte că, așa cum știm de la Goya, dacă nu din proprie experiență, somnul rațiunii este cel care produce monștrii. Încolo, fiecare e liber să facă cum crede.

Nu e nici o problemă, înțeleg la ce te referi, însă cred că e vorba de o percepție subiectivă. Obiectiv vorbind, întregul sonet e format din 7 versuri de câte zece silabe, și încă 7 de câte unsprezece, deci per ansamblu echilibrul rămâne stabil.

E firesc ca filtrul nostru subeictiv să ne spună uneori că ceva \"nu sună bine\", însă judecat la rece (dacă tot vorbim de precizie, rigoare și \"inefabile algebre\"!) ritmul rămâne - totuși! - constant.

Poate mai auzim și alte păreri.

Trebuie să mărturisesc că am fost surprins de acest poem, într-un sens extrem de pozitiv de această dată. De îndată ce am văzut că cititorii s-au grăbit să îi acorde stele și lauri, mi-am zis, zâmbindu-mi cinic pe sub mustăți: \"Iată următoarea victimă!\"

Am avut însă o surpriză - de ordin pozitiv, repet. Pentru că, trebuie să recunosc, ne aflăm în fața unui poem foarte reușit prin rafinamentul texturii (cu câteva mici și inevitabile rezerve, biensur - \"cățeaua pământului\", frazări ce frizează banalul precum \"să nu uiți asta data viitoare când ne va fii data viitoare\", \"în pântecul femeii ești gol pușcă\" șamd).

O metaforă de mare efect ne întâmpină însă în versurile:

\"de câte ori mă dau ție mai cresc
cu o muchie de așternut înflorat\".

Aici avem de a face, fără nici o exagerare, cu o poezie în stare pură - realizată, conștient sau nu, după toate regulile artei. Poeta recurge, pentru a reda o stare sufletească, la o imagine metaforică de o plasticitate extremă, enorm de potentă prin valențele pe care le subîntinde. Densitatea atinge un apogeu de la nivelul căruia cuvântul scris/citit/gândit devine trăire estetică ingenuă.

Iată încă un citat sugestiv, în sprijinul celor afirmate mai sus (în contrast cu un contraexemplu amintit deja la rubrica \"Așa nu!\"):

\"în auriculul meu stâng
se lăfăie (...) sufletul meu
gol pușcă\".

Interesantă, de asemenea, și alternanța - atât la nivel de formă, dar și de fond - dintre cele două planuri/discursuri prezente în poem, acest permanent dialog cu sine și cu celălat (v. Martin Buber, \"Eu și tu\").

În ansamblu, consider acest text cu adevărat reușit și cred că putem vorbi aici deja de poezie în sensul adevărat al cuvântului. Nu-mi rămâne decât să sper că prezentul poem nu este doar o excepție în creația autoarei și că ea ne va obișnui de aici înainte doar cu producții literare de nivel cel puțin egal.

Mă bucur deci să o regăsesc pe d. Cristiana în această ipostază, cu atât mai mult cu cât mă obișnuisem (și cred că mă și resemnasem pe undeva) cu comentarii și texte din partea-i care sincer, mă oripilau și, între noi fie vorba, îmi repungă în continuare (autoarea știe, cred, la ce mă refer - n-aș vrea să pângăresc atmosfera ce se degajă de pe această pagină de excepție dând exemple în acest sens).

Consider, în final, că ratarea erotică a poemului de care se vorbește în titlu nu este decât un alt fel de a spune unei reușite majore în sens artistic. Erosul, neîmplinit în plan exterior, se sublimează aici spre culmi nebănuite.

Felicitări deci, pentru un text de rară inspirație poetică.

P.S. Nu te culca însă pe lauri. Criticul cu privire acvilină și limbă de șarpe își caută deja următoarea victimă...

Eu zic să mai citești o dată acele comentarii.

1. Eu mă refeream la texte, nu la autoare, despre care spuneam încă de pe atunci că nu are (nu poate avea, la 20 de ani) forța necesară ducerii scriiturii până la capăt.

2. Mai spuneam acolo că o consider pe autoare \"inspirată\", în sensul profund al cuvântului - de către geniul/daimonul său poetic - care, capricios cum e, uneori o susține, alteori nu.

E limpede - din alte texte - că autoarea nu poate susține același nivel de trăire poetică pe tot parcursul textelor ei - de unde un peisaj destul de cosmopolit - texte bune și mai puțin bune.

Poemul de pe această pagină este un poem slab - argumentele le-am prezentat deja mai sus.

Inconstanța comentariilor mele reflectă inconstanța poemelor dumitale - fă un efort de sinceritate și încearcă să urmărești acest fenomen.

Bis später,

D.

P.S. Tja, ich habe vergessen, dass du ziemlich gut deutsch lesen kannst. Das nächste mal werde ich dir auf deutsch schreiben. Bis dann ...Gruss und Kuss. Tschüssy!

Ceea ce i se poate reproșa acestui tânăr și de indubitabil talent confrate într-ale scrisului ar fi, în opiniunea mea, lipsa de rigoare internă a textelor la nivel ideatic. Voi face referire numai la textul de față, ilustrativ în mare măsură și pentru celelalte poeme postate. Primul catren (vide supra) in(tro)duce, pe un ton nostalgic-elegiac, problematica falimentului erotic, până aici lucrurile fiind relativ unitare. De la al doilea catren însă totul o ia razna - primul vers îl contrazice pe al doilea, al treilea pe al patrulea. \"Sub streașina tăcerii din cuvânt\" ne-am putea șopti - evident - eventual fericirea, nu \"nefericirea\", iar dacă iubirea a ajuns în pământ, sub lacătele timpului, ea numai străvezie nu mai poate fi? Impresia este deci că, de dragul ritmului și al rimei, poetul se pripește, își scrie poemele oarecum în grabă, iar rezulatul nu e întotdeauna lăudabil.

Catrenul amintit ar fi putut suna în schimb așa:

\"Degeaba ne șoptim noi fericirea
Sub streașina tăcerii din cuvânt,
Dacă în lacăte de timp iubirea
Adastă adumbrită spre pământ.\"

Titlul mi se pare de asemenea neinspirat, dar nu am să mai insist acum și cu asta. Ca exemplu pozitiv aș aminti catrenul final, care îmi pare a fi poate cel mai echilibrat din întregul poem. Una peste alta, impresia este că ne aflăm în fața unui scriitor cu real talent, cu potențial și care - dacă va știi să dea greutate noetică poemelor sale - va rămâne cu singuranță un reper important în lirica românească de început de mileniu. Nu ne rămâne decât să-i sugerăm să reia anumite lecturi, precum Șt. Aug. Doinaș sau Șerban Foarță, maeștri în umbra cărora credem că și-ar putea cizela condeiul în sensul celor afirmate mai sus.

Cu un gând bun,

D.

Spui că te cam îndoiești de onestitatea afirmațiilor mele. Și mai spui că scrii din instinct.

Din ambele motive precizate mai sus, te-aș trimite înapoi la clasici, mai exact la densa \"Cercetare critică\" a lui Titu Maiorescu de la 1867, fără de care mi-e groază să mă gândesc cum ar fi arătat literatura noastră de astăzi, o mică scriere de o forță intrinsecă extraordinară, lucrare cum nu se poate mai valabilă, îmi pare, chiar și astăzi, când pretențiile de poezie/literatură proliferează în tandem cu nonvaloarea, formele fără fond șamd.

Atenție deci - în intenția de a aduce mai multă lumină la nivelul actului creației - la condițiunea materială, precum și cea ideală a poeziei. Personal, cred că artistul trebuie să creeze la un mod lucid, asumat, nu \"din instinct\". Tu faci cum crezi de cuviință, desigur, părerea mea însă aceasta este.

Te-aș mai ruga să nu mai îmi vorbești cu Dv.

Cele bune,

D. S.

P.S. Rezervele mele se refereau la acele regretabile texte/comentarii cu caracter obsec/vulgar, prin cultivarea cărora un poet nu poate reuși decât să își îngreuneze zborul. Eliberează-te de acest balast, sau cel puțin încearcă să nu îl aduci în poezia ta - din nou, e doar un punct de vedere.

Mulțumesc de trecere stimabile, ești un gentil.

Oricum, mă gândesc că n-ar fi rău să îți pigmentezi nițel - ca principiu - comentariile cu câteva argumente (chiar dacă pentru tine concluzia este, intuitiv, deja limpede), altfel... riști să ai de furcă cu editorii!

Cordial,

D. S.

Nu știu ce-ți veni să-mi dai astfel de replici, sper că realizezi că te bagi de una singură în gura lupului. Dar mă gândesc că \"omnia vincit amor\"... (Mă refer la purtarea de grijă de care dai dovadă față de poetul în chestiune. Îl cam cocoloșești, și nu cred că-i faci vreun bine. În fine.) Să purcedem așadar, dragii moșneagului, la demolarea așa-zisului argument al antevorbitoarei noastre:

1. În primul rând el nu spune - în fond - nimic. Chiar dacă o iotă măcar din cele de mai sus ar avea cap și coadă, efortul tot futil este, pentru simplul motiv că nici o concluzie general valabilă nu decurge din el. \"Te-ai gândit că...?\" Ei și?

2. În al doilea rând, afirmațiile din care se constituie comentariul sunt pur și simplu gratuite - ele nu au acoperire obiectivă - dacă versul unu e \"anima\" și versul doi \"animus\", de ce n-ar fi, în aceeași măsură, versul unu acceleratul de Sinaia și versul doi personalul de Sibiu? Că și ele se succed în timp absolut firesc, iar numele orașelor tot cu \"S\" încep. Realizezi, sper, absurdul situației.

Nu. Impresia mea este că poemul - așa, neizbutit și neterminat cum e - invocă, după cum spuneam, falimentul erotic, în sensul cel mai larg al cuvântului, marcând o anume neîmplinire existențială. Iar titlul pur și simplu nu are nici o legătură cu textul - probabil că nici autorului nu-i sunt clare aceste concepte. S-a decis, probabil, în favoarea lui mai mult sau mai puțin la întâmplare, în ideea că nu sună chiar rău. Dar nu insist, că ne-apucă zorii.

Who\'s next?

Cristiana,

\"All\'s well that ends well\", right?

Keep smiling,

D. S.

\"E ușor a scrie versuri, când nimic nu ai a spune...\"

Cristiana,

Nu este nici o problema, am prezentat mai sus motivele pentru care - în principiu - nu aș fi de acord cu însoțirea unui text cu imagini, altfel iese aici un fel de melodramă.

În ce privește ceilalți cititori, cred că cei interesați ar trebui să facă ei înșiși efortul de a săpa nițel la rădăcina textului, așa cum ai făcu-o și tu, pentru a afla despre ce e vorba.

Caută și vei afla...

D. S.

În primul rând, Geo, îți mulțumesc pentru comentariu, e binevenit. Așa cum îi scriam și Ștefanei Daoș în subsolul unui haiku - voi doi fiind până în momentul de față cei mai avizați cititori ai mei, cel puțin pe agonia.ro -, apreciez observațiile voastre, ambii ați reușit să suprindeți, pare-se, atât punctele forte, cât și pe cele slabe ale textelor mele. Un ochi obiectiv rămâne întotdeauna... obiectiv!

Altfel spus, un cititor atent și bine intenționat poate observa întotdeauna lucruri care autorului personal îi scapă, acesta având, de exemplu, în centrul atenției la momentul actului de creație altceva. Fiind preocupat excesiv probabil de Idee, de mesajul textului, de ceea ce încerc să transmit prin intermediul lui, ajung să pierd din vedere materialitatea scriituri, forma acesteia, plasticitatea fără de care un text în proză nu poate avea decât de suferit. Realizez deci - poate în primul rând datorită observațiilor voastre - acest lucru, și încerc să țin seama de el.

Vă mulțumesc deci încă o dată, amândurora, pentru comentarii, vă numărați - pe agonia.ro - printre cele câteva persoane a căror părere realmente contează pentru mine.

În final, o scurtă observație legată de cuplul Lili-Cristian: C. nu este amorezat de L., nu îmi dau seama ce te face să afirmi acest lucru, mă gândesc că este mai degrabă o așteptare personală. Ei formează un cuplu, mai degrabă datorită alegerii ei (am să încerc să lămuresc asta într-un text ulterior), pe care Cristian o acceptă nu cu indiferență, însă oarecum detașat. În fond, ea nu prezintă nici un interes real pentru el - nici măcar fiziologic. Personajul pe care încerc să-l conturez este un individ mai degrabă rece, insensibil la farmecele sexului slab. Cât despre ea... poate cu altă ocazie.

Cu bine.

Cu tot respectul, Sorana, imaginea cu care ne întâmpini încă din titlu e grotescă!

E ca și cum ai amesteca două lichide pure (apă cu lapte, să zicem) din care nu obții însă un lichid de două ori mai pur, dimpotrivă.

Cele două simboluri au conotații atât de clare, pe de-o parte, și de distincte, pe de alta, încât combinația este, în opinia mea și cu riscul de a te necăji din nou, monstruoasă.

Interesant, îna cest sens, este ceea ce a încercat pe la începutul secolului trecut în poezie Christian Morgenstern, cu al său celebru \"Fisches Nachtgesang\" (schlag mal nach!) sau cu vocabule ingenioase precum cea din titlul prezentului comentariu.

Ce făcea el însă e, totuși, altceva...

1. Eu nu mă cert, dragă, eu fac polemică! Te rog frumos!

2. Nimeni nu contestă rolul/rostul intuiției etc., dar repet - se pare că încă nu ți-e clar - ce te face să crezi că intuiția, sensibilitatea, misterul sunt incompatibile cu o gândire limpede? Despre asta era vorba!

3. Cât despre broscuțe, japoneze sau nu, cred că le șade mai bine la voi în baltă, alături de tine și... de Fănuș, desigur! Personal, prefer statuetele Daruma:

Nana Korobi, Ya Oki!

Da Sorana, știu: nici de data asta n-ai înțeles nimic.

Dar, idealist fiind, ce-mi rămâne decât să mă jertfesc în continuare pe altarul creației, pentru vulgul lipsit de recunoștință, stricând ca și până acum orzul pe gâște (sic!), aruncând mărgăritare la porci șamd șamd șamd...

Cât despre textul propriu-zis, impresia este de gratuitate.

Salut inițiativa autoarei de a trata în prezenta pagină o temă dificilă, de importanță covârșitoare însă pentru înțelegerea atât trecutului cultural al umanității, cât poate mai ales a prezentului aflat în derivă.

Foarte interesantă găsesc și întrebarea din final, pe care refuz să o cred retorică. Aceasta ar putea deveni tema unui eseu ulterior.

A bientot.