Nistor Mircea-Iulian

În umbra unui scaun m-aș desfăta acum, Și printre perne roșii aș adormi puțin. În liniște de raclă și adieri îl țin, Nici vorbe nu aud, nici gânduri nu îmi spun. Se rupe un picior? L-oi pune pe

Am aruncat în urmă fețe Ce m-au primit în ochii lor, Să pot urca pe culmi semețe Ș-acuma golurile dor. Am prins de veste vântul Că poate gândul să-mi înfețe, Și folosindu-mi doar cuvăntul Am

Cu ochii injectați de ceară Și cu feștile-nloc de iris Să vă strivească trenul mâna rară Cu care dați. Și tălpile de smoală să vă fie Și soare mult și plin de rotocoale Pe gheață să nu vă

Fugi! Aruncăte-n gol! Cu ața prinsă de pcioare Căci doar așa vei reuși Să mă aduci, să strig pe lângă tine. Și lasă-mă să-nnot până la fund Într-un pahar și-n mare Și poate voi găsi sub val

Dacă ne-ar lipsi două dimensiuni am fi toți reduși la puncte pe o dreaptă. Esențe de viață, unități de conștiință. Am fi indivizibili, oricât de mici și infiniți în număr. Identici și foarte

Lumina l-a lovit drept in crestet Si a crescut din ce in ce mai sus. Multi l-au admirat si l-au venerat. Dar a venit si ploaia Care l-a inverzit pe dinauntru. Era falnic inca si cei din jur i

Și acum îi era dor de ea. Nu înțelegea însă de ce. Încercase atât de mult să se opună deciziei și găsise o mie de motive pentru care nu ar trebui să renunțe la această relație. Era prima

Din aburi de beție vă scriu acum întins, Și tot ce am de zis voi spune sub eter, De struguri, ba de malț, Oricum, efectul e același, Nu vreți ca să mă credeți, Penelul este aieveași. Eu cred

Cu mici păienjeni voi să vă culcați Să vă înțepe-n coaste și-n coloană, Și mii de viermi de alții alungați Să vă găsescă-ntinși, gustoși, ca pe o hrană Ce-i înmulțește-n repetate rânduri Ca

Să te găsească vrăjitoarea Dormind pe-un val de pârâiaș, Să stoarcă de miros cicoarea, De pe mustăți de pisoiaș.

Cu lumânarea cea întunecată Vă luminez cărarea ce începe Șerpuitoare și înșelătoare Din mâneca mea stângă. Vă dau arginți să cheltuiți, De aur nu v-atingeți Și veți ajunge la pocalul Ce

Sub albastrul mării Aș vrea să te văd zâmbind, Acolo unde vorbele lumii nu mă ating. Să ne spele ape dulci, Și apoi să rămânem tot sărați. Soarele să nu ne lovească niciodată. Viața s-ar

Lasă umbra să-ți treacă înainte, Fără s-o calci în picioare Și fără să te pierzi de ea. Las-o să vină lângă tine și să te ducă unde știe. Nu degeaba lucrurile au umbre, Și nu degeaba ele se

Mai simt culoarea părului tău negru pe sufletul meu aprins de zori. Mă mai atinge sărutarea sub palma întinsă spre adierea unei suflări de zefir. Dar nu mă mai privesc ochii închiși sub

Plec să mă-ntâlnesc cu ea. Am mai văzut-o doar în treacăt. O dată m-a privit zâmbind De sub o pleoapă. Și mi-a fost frică s-o ating, S-o iau ușor de mână, Să vadă-n ochii mei un vis, Să-mi

Am fost și-am întâlnit-o, În camera tăcută, Și mi-a lăsat în gât Un nod. Și mi-am pierdut vederea, Mi-a amuțit mirosul, Când am simțit-o aproape, Când i-am privit sentința. În fața mea,

Mă curăț cu foc putred Ce frunze nu mai arde, Ci doar speranțe parfumate Strânse în mâini nemperecheate.

Încerc să-mi înțeleg menirea, Să înțeleg tot ce gândesc De ce mi-e frică mă feresc Să nu mă vadă. Dar cum să fac, cum să ajung La tot ce este mai frumos Cum să ating acolo sus. Sau poate

Aș vrea să te văd în lumină albastră, Să te descriu ca pe o fantomă, Și să cred că nu te voi putea atinge decât în vis, Și dimineața să mă trezesc cu gândul la somnul ce mi te-ar aduce. Dar