nicoleta popa

*** am nevoie de crengi de cireși ele țin gogoșarii tari și sufletul se agață de tine pentru că știi sa torni armătura să „fuți bine” și să pictezi tu ești fără îndoială cel de care am

*** poezia mea nu e bună de nimic viata mea nu e bună de nimic zborul meu subpământean e neântrerupt plânge copilul și viermii mă devorează totul e strâmb și murdar Dumnezeu îți pune vorbele

*** n-am să spun nimănui că mai trăiesc n-am să mă dau de gol. oamenii ăștia obosiți mă gonesc mă alungă pentru că nu le place stângăcia mea aș vrea să le spun că m-a vizitat Dumnezeu azi

*** am nevoie de crengi de cireși ele țin gogoșarii tari și sufletul se agață de tine pentru că știi să torni armătura să „fuți bine” și să pictezi tu ești fără îndoială cel de care am

*** poezia e viciul meu e călăul ce-mi asigura moartea cea mai rapidă am încredere în ea cum am încredere în tine când îmi ciuntești existența cu pârțuri mirositoare și sughițuri

*** io, bă Nicoleto, îți trag un pumn, n-am timp să mă gândesc acum, m-a părăsit nevasta-n gară ș-aici nu se fumează ci afară. mă leagănă, mă bate, mă sugrumă discursul tău cel plin de

*** viața mea se desfășoară în preajma a zece calculatoare a unui perete mare și obositor a unui telefon care mă costă prea mult copiilor mei zvăpăiați biroului la care Andrei își

*** o moarte veselă și albă o moarte a nimănui -de ce nu scrii mai vesel? mi se spune ninge cu mașini ford și globulețe ninge cu nepăsare și tristețe fără mansarde și fără povești de

*** nu trebuie să crezi că zâmbetele sunt mincinoase că tot timpul plouă că mai mereu e frig îmi place să străbat „Calea București” dimineața când merg la slujbă mi se pare că

*** viezurimea a învățat să moară prea mult prea des și prea profund a învățat să scrie poezie și să mintă în prostie viezurimea e vie!

*** se târăște viața prin sufletul meu ca o râmă strivită de vremi citesc și eu ca orice om mi-am găsit o îndletnicire dramatică îndrăgostitul cu patimă trimit în neștire emailuri de

*** în așteptarea unui trecut glorios îmi vâr coada între picioare și plâng în așteptarea unui trecut glorios mă spânzur în veceu și trag apa peste mine e inimaginabil de

*** vreau să scriu ca un copil împotmolit în nemurire un copil speriat de propriul țipăt să mă urc pe scara fânarului și să vorbesc cu Dumnezeu și cu costică țiganul vecinul meu să mă

*** îmi îngheață mâinile într-o suferință perfectă într-un fel de moarte perpetuă o sfâșiere prin cimitire pustii e șase seara luminile caselor s-au aprins odată cu spaima din mine cum o

TÃCERILE DE LA MARGINEA CÃRNII scormonesc adevărul cu ghearele drumul meu către absoluta tăcere jucării, râzgâieli, nimicuri, nașterea tunetului în adâncuri tu te-ndepărtezi de

Umbra Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago), nici al nefericiților de la poarta