Umbra

Umbra Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago), nici al nefericiților de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei plină de idei. Ohoo…și de-ați ști voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista într-o umbră… O liniște apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele și când ajunse la cea a Sfintei Filofteia (care și-a dat straiele săracilor, cum fac toți sfinții) se produse declikul. Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină. Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliți. E realitatea aceea care îți zburlește părul și-ți deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care, desigur, vei păși doar dacă ai curaj. Și ai, pentru că ești Nicoleta. Tu știi că a fi futută e doar o realitate nefericită, bizară și dezgustătoare și că a visa că ești futută e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru activități mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoțit de ceea ce în mod curent numim „dragoste”. Adică te gândești la unul (sau la una) ca la ființa aceea pe care din milă, de frică sau pur și simplu din plictiseală dorești să o ajuți: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i împartășești idealurile. Dacă faci toate acestea te simți „împlinit”, adică ai și tu un rost în lumea asta, nu mai ești singur. Obligatoriu în astfel de perioade n-ai voie să scrii, să ieși în oraș, să ai tot felul de activități care te-ar putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei. Dumicatul de pâine era, de fapt, un dumicat de chec, făcut în casă de o doamnă bătrâna și simpatică care, îmi place să cred, mai are înca fantasme erotice. În tinerețe avea (trăia) doar niște banale realități erotice lângă soțul sau amantul ei. Spun banale pentru că ele erau nimica-toată pe lângă înfricoșătoarele, îmbucurătoarele și cutremurătoarele reverii erotico-mistice de acum. Avea dreptate Cioran când spunea că numai moartea și sexul (dragostea?) te apropie de Dumnezeu (iată-ma emițând și judecăți de valoare). *** Ea umblă de-a bușilea prin sufletele oamenilor. Îi înțelege exagerat de bine, le dăruiește mai mult decât poate ea duce și pleacă. Ei se trezesc, peste ani, loviți, încrâncenați de viață, batjocoriți, înfrânți. Atunci își aduc aminte de ea. Nu, nu îi apucă regretul, nici nostalgia. Spun simplu: am nevoie de ea! Ea, care este balsamul tuturor rănilor, înfrângerilor, al comediei ăsteia de doi bani numită viață. O caută cu disperare. Mulți o găsesc. O imploră să facă pentru ei diferite lucruri: să le facă copii (pe care nevestele lor intelectuale n-au fost în stare să-i facă), să le închine poezii, să se lase pătrunsă de pulele lor obosite… Ea îi ascultă pe toți și din puține, din foarte puține cuvinte îi lămurește. Le vorbește despre sfinți care au avut o tinerețe tumultoasă până să primească harul, le povestește cum un important poet basarabean a devenit unul dintre cei mai mari duhovnici (ortodocși) contemporani, le explică despre cât de important este să ai un „morcov existențial”, o pasiune, o iluzie de care să te agăți, motorașul tău interior. Ei pleacă mulțumiți. După o astfel de discuție unii devin scriitori, alții călugări, unii ajung să aibă performanțe în meserii mai tehnice cum este ingineria hidraulică. Se simt mai puternici fără a fi făcut aproape nimic pentru asta. Bucuriile, împlinirile lor se contabilizează pe tărâmul unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin” și unde ea își ia micul dejun.