români pe Titanic

O bună parte a societății românești era reprezentată în vagoanele trenurilor cu care se „făcea naveta” înainte de 1989. Dimineața se regăseau aici acei „muncitori-țărani” care terminându-și schimbul de noapte se reîntorceau la casele lor pentru a-și relua ocupațiile de "țărani-muncitori. Majoritatea celor mai în vârstă erau mulțumiți să găsească slujbe de paznici sau portari pe la diferite întreprinderi. Le convenea să „lucreze de noapte” ori chiar 12(ore de muncă) cu 36(ore de odihnă). Dormeau, pe apucate, la serviciu. În restul timpului își vedeau de treburile lor de țărani. Alături de ei mergeau spre sate cei care munceau acolo: ingineri agronomi, medici umani și veterinari, cadre didactice etc. În trenul de seara erau cam aceiași oameni Unii mergeau spre casă, alții spre slujbele lor. În fum gros de țigară unii jucau cărți, alții se chinuiau să adoarmă, alții puneau țara la cale. Așa se întâmpla și în trenul tractat de „mocănița” de pe linia îngustă, azi o amintire, ce lega Sibiul cu Agnita și Vurpărul. În acest tren, a cărui viteză de deplasare era proverbial de înceată, am auzit o istorioară. La remarca mea despre alinierea perfectă a curților de pe ulița pe lângă care trecea trenul la ieșirea din satul Cașolț, de pe o banchetă alăturată a intrat în vorbă un bătrân, care mergea la Sibiu “după o pită” - Să-ți spun eu ce și cum că știu bine. Când eram copil, să tot fi avut vre-o opt-nouă ani, trăia la noi în sat un român tare bogat. Era bogat ca sașii cei bogați. N-o avut însă parte de bogăția lui pentru că o înnebunit săracul. Și dacă o înnebunit și-a împărțit pământul la neamuri mai sărace și la alți nevoiași să-și facă case. No, vezi, de aceia sunt așa de egale curțile. -De ce a înnebunit omul nene Irimie? -Apoi avea doi copii care învățau carte la Viena. Numai pe ei îi avea. Le dădea câți bani vroiau ei. Nu duceau lipsă de nimic. Și s-au dus, așa, ca-ntr-o plimbare, să vadă America. Și vaporul pe care erau ei s-a scufundat, cu oameni cu tot, pentru că s-a lovit de un munte de gheață. Mi s-a părut interesantă povestea bătrânului Irimie. M-am interesat și am aflat că într-adevăr în 1912, când a avut loc tragedia Titanicului, avea vârsta pe care mi-o spusese. Nu știu ce mă face să cred că oficialitățile austro-ungare, pe vremea aceia când funcționa legea Appony care urmărea deznaționalizarea forțată a românilor, și nu numai, din ținuturile Coroanei maghiare, nu scriau în pașaport naționalitatea ci doar cetățenia. Ori nu s-au declarat ei români?… În ambele cazuri statisticile cu privire la dezastru nu aveau cum să consemneze și victime de naționalitate română. De aceia afirmația din titlu poate fi adevărată.