Poezii

singurătatea celui ce-și mișcă-n luminile verzui egocentrismul și fuge după câte-o iluzie întruchipată într-o fugară undă sonoră cu care să-ți delecteze intelectul tău lăuntric de curvă ruptă

ea era un pigmeu contrar lui, care era un uriaș, descendent direct din niște semințe cultivate pe un platou muntos întins. foarte întins acest munte dacic și încă fără o locație știută, doar

și inima-mi ruptă-n bucăti de hârtie zvârlită de vânt pe cerul albastru,nătâng căci din albastrul lui,el plouă cu sânge, cu sangele-rupt din hârtie de-o fiică mai mică uitată prin noptea cu

departe în circa cinșpe pași și un gând străveziu unduia o duduie care îmi șoptea în visele mele nătângi că raiul e o realitate cu care dacă nu poți face casă bună combați bunu simț al

a-ți cunoaste destinul prin stăpânirea liberului arbitru ,ar fi o infamie, un caz din dosarele celor ce vor să conducă ceea ce nu pot sa conducă ,să stăpânească moartea. pe de alta parte să ți se

imi curge sufletul pe străzile pustii,inocente din creierul unui cătun izolat de care n-a auzit nimeni. acasă la mine, de unde au plecat toți să-și urmeze calea, nicăieri tapetează spațiile,doar

inima, ca și o trestie în vânt, rămâne cu rădăcini cu tot în sufletul ei. rana din care-mi curge gândul duios,plin,pios și bun e inima. lin bate suflul gândului bun, la fel ca un

dimineața fulgii curg ca un ocean din cerul plumburiu peste satul-ncătușat de vremi și de troiene. oamenii curg ca niște bărci prin ape-nvolburate,bâjbâind după idei lăsate-n curte de

secunde și frunze moarte, ceasuri și copaci uscați, zile și păduri moarte, ani și petrol, exploatatori și exploatați. timpul e stricat prietene. el există doar pentru experiențe. noi suntem

eram cu toții tineri pe vremea aia, mici gâlme , oarecum indefinite care puneau stavilă pe multele ape adunate din colțurile ochilor celorlate silabe transpuse în alte măsluiri de alte și

-să vezi! cad. sunt o gaură sumbră, neagră și...tata e un pol. s-a dus. -cine? -copilăria -a,ea! am început să-mbuc anii. m-am săturat! -aaaa...să vezi umbra o poți omorâ? -rămâne

mereu au să-mi lipsească ideile din unduirea corpului tău aruncat în soare ,cu care oameni, cu care idei să îmi continui șoaptele. sile are răbufniri de silentzio stampa! mama in picioarele

aruncă toate apucăturile rele pe un cal albastru ditr-un capăt de lume din care să-ți aduci aminte iluzile și marile sperante. a-ti face meseria din a copia miorlăiturile celor de lângă

mă trezi cu tine pe lângă mintea mea, din care n-ai ce să alegi decât inimă și sânge . căci toate cele sunt de dinaintea noastre rânduite. sună-mă...

două ateliere ambigue formate din flori,fete,filme sau băieți așteaptă cu înfrigurare să funcționeze iar... flori de la Florin,fete de la Florin filme de la Florin... restul omului fiind un

Îmi diluam umorile prin felurite idei ce curgeau fluviu prin Benzile cromatice ale cromozomilor. Nu-mi puteam concentra scopul pe care îl vroiam Materializat în copilul perfect pe care

dacă aș fi putut să-mi aleg viața aș fi vrut să fi crescut intr-un pom al vieții și al morții pe post de mâncător de frunze... și în timpul acela, intim nodul abisal legat de clinchetul

liniștea dinlăuntrul cuvintelor asemeni gândului atârnat de creier comunică iluzia,speranța și ura. de când au înflorit crângurile la fel ca zorii zilei? un cuvânt trăia odată la sat. el

tu care arunci cuvinte pe hârtie nu ești în stare să dai viață sunetului vorbit. ești un nimeni. se unduia duduia ,se știa deșteaptă. îți mânc din palmă,dar nu mă pune să vorbesc cu sunete

aceste zile care curg prin râuri,ulițe,fapte și gânduri ce îmi ascut reflexele adormite undeva prin anii când eram fericit... aceste anotimpuri trecătoare,pline de culori și mirosuri

atunci când el vrea să moară vorbele țâșnesc din izvor. în acest timp bizonii lui Dumnezeu ,aleargă pe o intindere arzânda pentru a-mi spânteca iepele cele albe cu care mă mândresc cel mai

să te-nghit întreagă, să locuiești in mine, să mă mângâi cu talpa in fiece secundă,căci altfel sunt la fel bisericii lui Manole... .

simt sunetul pașilor tăi târziu în minte ca un foc ascuțit ce nu vrea să ardă decât mocnind. atât de ascuțit și de mocnit... din imensitatea asta de muritori tocmai pe tine te-am ales! cu

deasupra era un gand cu care tatal meu avea in plan sa-si construiasca o casa alcatuita numai si numai din simtaminte pure. dedesubt vietuia o mantie de forme inimaginabile din care mama mea