Nicolae Diaconescu

Proza aceasta a făcut un salt abisal! E la fel de bună ca o femeie trecută bine de 60 de ani, care din dorința de a atrage, fie și o privire critică, își dezgolește sânii smochiniți. Totuși poate mă înșel, așa că mi-am propus să fac o discuție pe text, (dacă nu-l ștergi până atunci fiindcă ai mai procedat astfel) cu o doamnă a cărei părere o apreciez. Până atunci poate îmi explici ce ai vrut să ne transmiți că zău dacă am înțeles ceva. Dacă PRIN ABSURD, profesoara mea de română de la liceul Gheorghe Șincai din București, doamna Colțan mi-ar fi cerut să prezint ideile principale, i-aș fi răspuns, doamnă, prefer un patru, mi-a fost imposibil să găsesc ceva demn de relatat!

M-aș fi oprit cu textul la -Încă mai sunt femeie-, adică fără ultima frază. Am o observație și la propunera mai mult decât decentă. Fără -totul va fi apoi adevăr-. E suficient- Vreau o noapte cu tine-.

Aș vrea să te încurajez dar nu pot. Aglomerarea obiectelor verbale sufocă percepția. Și-atunci se mai poate vorbi de simplu? "doar cu-n singur cuvânt poți guverna graiul adevărului". Nenatural!

Ai reușit să mă faci curios! Oare va reuși menajul celor doi în pustietate? Pentru mine a fost interesant să aflu și cum gândește femeia dornică de a nu mai fi singură, fapt ce m-a determinat să citesc și cele trei părți ale prozei cu Diana. Cred că -Omul de pe alt tărâm- are mai mult nerv și am citit-o integral în comparație cu Diana, unde am sărit unele pasaje, cam sfătoase.

Personajul tău a ajuns în pragul disperării și mi-e teamă că se va sinucide. Se poate salva dacă are în preajmă un câine labrador. Acesta nu va fi interesat că ea își aranjează cum știe mai bine firele încărunțite, că are șolduri diforme și oasele ieșite inestetic din sine.
Neputința naște monștri și singurul remediu ar fi credința. Dacă aceasta nu există salvarea poate veni și de la un animăluț.
Lectura a decurs bine, m-am poticnit un pic la -să le spună franc că ea....-, cred că se poate elimina că, iar mai jos -câteva-. Și comparația cu locomotiva cu abur mi se pare un pic exagerată!
Una peste alta textul m-a impresionat și dacă personajul ar exista în realitate aș vrea să-l salvez.

Dragele mele Hanna Segal și Pandele Maricica,
Au trecut opt ani! de la comentariul vostru referitor la această proză!Puteți crede că autorului i s-a făcut dor de propria creație și a căutat-o pe site s-o recitească? Asta s-a întâmplat azi! Și am descoperit cu surpriză că textul este valabil iar aprecierea voastră mi-a făcut bine. Vă mulțumesc! chiar dacă au trecut opt ani.

Toate epigramele mi-au plăcut dar, în mod special, "Vorbe fierbinți" și "Ah, moda!". Un zâmbet bine venit pe o vreme mohorâtă.

Ce de magiun din praf de melci și lacrimi!
Mergi, îți ordon, nu întinde mâna după
Te umpli de furnici
Oarbe și surde trăiesc între ziduri
Mergi îți ordon
Pe unde a fost magiun au crescut zambilele

Ca atmosferă,textul mi-a sugerat un om amețit, spune multe trăsnăi. Uneori, printre rânduri, strecoară și adevăruri greu de înghițit.

Aglomerare de metafore atent slefuite. Poate de aceea poezia are prea putina vitalitate. Totusi frumoasa exprimare a tristetii.

De umor nici nu poate fi vorba. Intamplari inventate, neverosimile. Pentru a fi credibil stai o vreme la tara.

Sorine!
Nu prea mă pricep la comentarii, consider însă că trebuie să fiu sincer. Am citit cu mare interes până te-ai apucat să scrii despre liniștea din mijlocul deșertului. Acolo, după câteva rânduri m-ai pierdut de cititor. Am făcut o pauză, mi-am găsit ceva de lucru și am revenit. Aceiași senzație de artificial. Totul mersese așa de bine până acolo! Pe lângă faptul că mă prinsese lectura cu totul, eram foarte curios să aflu, cum tu ca scriitor, vei găsi o rezolvare a misterioasei invitații. Din păcate finalul îl consider eșuat. Nu pot să-ți dau sugestii,...în introspecție nu mai ești tu.

Cunosc prea puțin despre istoria aromânilor. Nu știu de ce, încă din copilărie, poate mai târziu, poate datorită prieteniei mele cu Răzvan Ciucă întemeietorul Muzeului Agriculturii din Slobozia, când aflam de cineva că e aromân, aveam încredere în acea persoană ca într-un membru al familiei mele.
Sper să nu greșesc afirmând că aromânii sunt ca niște apostoli ai neamului românesc.

Mai întâi apreciez faptul că domnul Georgescu a făcut un drum special până la Iași pentru a lua acest interviu. A reușit să redea atmosfera din anticariat și mai ales personalitatea domnului Grumăzescu. Eu nu cred că există un pericol iminent de a fi evacuat, zona nu e un prea bun vad comercial, probabil a deranjat vreun potentat local prin activitatea sa, nu numai cea de anticar. L-am cunoscut și eu cu ocazia a două recitaluri de vioară și pian (pianina electrică de care se pomenește în text a înlocuit pianina clasică la aceste manifestări) susținute în două seri la rând de violonista Delia Diaconescu și pianistul Stefano Chiozzi. Ceea ce m-a impresionat atunci a fost atitudinea generoasă, de gazdă perfectă a amfitrionului, atenția reverențioasă arătată protagoniștilor, modul singular de primire a ospeților, prietenosul cuvânt de salut, aranjamentul sălii ca pentru un concert instrumental pretențios, și de ce nu, întâlnirea care a urmat după recital, cu plăcinte, struguri, vin și discuții până târziu în noapte, despre noi posibile întâlniri și proiecte.

Măi fraților, voi chiar greșiți
Că v-ar durea în pix de Roșu
Gazpromul strigă o mierliți
Cu-n verde Wat de la Moșu

O luptă acerbă are loc în Piața Românească între energia roșie provenită din combustibili și energia verde, Eco, de la Moșu!

Ana a fost al șaptelea înger. Te-a sărutat, te-a jefuit și a plâns. De ce?

Să-ți spun ce resping, în calitate de cititor:
"un soare prăpădit", mai ales că se și repetă
"cuvintele se preling pe pereți ca într-un tablou de Dali"
"o baltă de povești"
"vecinii când a? văzut" (aici cred că e doar o scăpare)
"și-au rupt aripile le-au scos de sub unghii"
Mi se pare suficient când spui "morala ar fi, orice femeie poartă în ea un bărbat". Are caracter de generalitate, de prototip, ceea ce e bine, apoi intri în biologic și devine, mă repet, "respingător", ca să nu folosesc un cuvânt mai aspru. Presupun că asta e la modă, pântecul femeii care ascunde...

Cu duioșie ne vorbești despre cei care nu mai sunt. Copiii, (ca și părinții), vor ca mama și tata, bunicii, să fie cei mai buni, cei mai frumoși, dacă se poate, cei mai deștepți! Când se maturizează, se mulțumesc să îi aibă așa cum sunt, pentru iubirea lor necondiționată.

Nici măcar n-am zâmbit la o asemenea "perlă". Probabil din cauza fuduliei, ecranează total prostia, chiar dacă încerci să mă convingi din vârful peniței. La mai mare!

Am citit doar prima parte a prozei, povestea contesei. În aliniatul următor,deși interesantă ca idee, scrisoarea "ascunsă" pentru a fi citită peste ani chiar de autor, nu se leagă de restul textului. Poate fiindcă e scrisă pe un ton prețios, căutat. Ca să nu mă pierzi de cititor, poate găsești ceva timp să-mi spui în câteva rânduri despre ce e vorba mai departe.