Nick Sava

Interesant cum este perceputa aceasi problema in functie de locul de unde este privita.
Nu tot ce ne leaga sunt lanturi, si nu toate lanturile ne leaga. Cel putin asa vad eu lucrurile acum, cind am pus intre mine si tara un ocean, iar intre mine si tinerete o eternitate.
Oare cind eram tinar ma simteam inlantuit? Nu cred. Atita timp cit exista o poezie, o pictura, o sonata, eram cit se poate de liber...

Am intirziat cu raspunsul incercind sa aflu raspuns la intrebari. Va spun ce am aflat:

Se pare ca boii nu isi schimba parul. Schimbarea naravului lor nu are nici o legatura cu napirlirea. De altfel, se pare ca schimbarea este de scurta durata si mai ales are loc sub influenta unui impuls exterior. Actiunile care au loc datorita acelei schimbari momentane nu se rasfringe asupra boului - care, la revenirea la stare normala, isi pastreaza calitatile initiale (daca mi se permite sa le numesc asa) - ci mai ales asupra mediului inconjurator (boului).

Bivolul - ruda apropiata - se comporta, banuiesc, mult asemanator. Acest patruped imi este cunoscut mai putin din proverbe, cit mai ales din uimirea fara margini pe care am avut-o bind lapte alb \"de la bivol\". Nici macar aflarea adevarului (laptele era \'de bivolita\') nu m-a lamurit cum un animal atit de negru poate da un lapte atit de alb. Cu mintea de copil mi-am zis: \"Pentru ca are inima buna!\" QED.

Cu bourul este o cu totul alta kali mera. Dupa ce omul i-a recunoscut calitatile (morale) deosebite, l-au pus in herb - dupa care l-au stirpit de tot, sa nu mai aiba cu cine fi comparat tot timpul...
Ne place mult mai mult sa fim comparati cu Leii - desi la napirlire acestia capata, deseori, aspect de jigodie.

sanis

PS. Imi pare rau, dar zimbrul mi-e cunoscut mai ales de pe eticheta unei licori lesheshti. Se pare ca pe acest animal nobil nu l-am omorit de tot, in ciuda faptului ca nu l-am putut pune in jug...

Multumesc cititoarelor care nu numai ca au indraznit sa citeasca un text lung (cind il compar cu poeziile de pe acest site, imi vine mie insumi sa inchid fila...), dar sa-l citeasca pina la capat si, mai mult, sa-si dea cu parerea.

Nu pot decit sa sper ca viitoarele mele postari sa nu le indeparteze.

Felicitari. Stiu ca nu este usor sa alegi intrebarile pe care sa le pui, directia pe crae vrei sa o dai depanarii de amintiri si, in final, intuitia de a discerne printre cuvintele spuse timp de ore acele citeva minute care sa sintetizeze un interviu \'curat\'...

Nu stiu daca o sa ai toate numerele din Atheneum care contin interviul luat de Adrian Munteanu actotului octagenar Gridanusu, de la Teatrul din Brasov. Daca nu, sa-mi spui ce numere iti lipsesc. In acest numar o sa apara a patra parte, moment in care tinarul actor joaca sub regia lui Stanca la Teatrul din Sibiu. Sper nu numai ca va face placere tie (si bunicii), dar ca te va ajuta la viitoarele interviuri.

Cred ca existenta acestui site are o explicatie foarte evidenta - cel putin pentru mine. Venim aici sa ne confruntam cu pairii nostri. Sa ne vedem poeziile, articolele, eseurile discutate. De aceea inteleg strigatul deznadajduit al Danielei.
Nu cred ca are importanta daca ne dam numele, datele personale, fotografiile. Important este ce zicem. Desi cuvintele ascund cel mai bine realitatea - noi, cei de pe site-ul acesta - nu am fi nimeni fara aceste cuvinte. Cel putin, nu in aceasta ipostaza, de creatori de imagini.
De aceea este important sa auzim \'pleosc\'. Daca suprafata baltii nu ar fi tulburta de \'pietre\', ar fi o oglinda pura in care nu ne putem descoperi decit narcisismul. Avem nevoie de el? Aici este vorba de sinceritatea fiecaruia.
Nu, nu e vorba de supravietuire prin duplicitate. De fapt - tragind putin la tema - noi vom supravietui oricum, chiar daca vom fi sau nu duplicitari, sau daca cei din jurul nostru vor fi sau nu.
Intrebarea care mi-o pun uneori este: trebuie sa supravietuim pentru a trai?

Te cred. Nu am de ce sa nu te cred. Mai ales ca Ialomita trece pe linga Poenari si ca ai un coleg de servici ardelean. SWi ca o moldoveanca s-a casatorit cu un prahovean, traind in sat.
Vecinul si-a cumparat casa acolo? Inseamna ca \'mutatiile\' in viata romaneasca sunt mult mai profunde. Nu as fi crezut ca un taran ardelean sa isi cumpere gospodarie in Regat...

Numai bine la toti (inclusiv romani) de peste tot

Nick

Interesant.
N-am prea inteles de ce vecinul prahovean (de pe Ialomita) vorbea ardeleneste... O fi trecut pe la Vecetau. Iar eu, nici pe dupa nuc.

Multumesc pentru comentarii. Este un eseu (editorial? scris acum doi ani, de Craciun. A mai trecut un Craciun de atunci si m-am intors din nou, pentru o vreme - cadere de fulg pe timpla celui ce redevine copil - in acea lume mai ireala decit orice viitor. Si am mai scris un episod despre fotografii cu irozi ingalbeniti de vreme si caiuti indescifrabili.

Altfel, nu car bolovanul de trecut dupa mine prea des si nici prea mult. Sau il car si nu-mi dau seama? Uneori mi se pare ca ma scufund prea mult in apa prezentului, dind afara si stropindu-i pe cei din jur.

Ca o concluzie, pun o intrebare. Poetul, cind se intreaba despre \'frumoasele de-antart\', uita sa stringa mijlocul vreunei slujnicute ce-i trintea stacana de vin pe masa? N-as crede. El a trait fiecare clipa a vietii la intensitatea maxima. Atit de intens incit a uitat de viitor!

Cel putin asa se basneste despre Villon, poetul pegrei...

Libertatea este in noi. Inconjurati cu gratii, suntem liberi - daca vrem. Legati cu lanturi - suntem liberi.

Suntem legati de mama noastra? De bunica? De copii? De tara? Mai ales, de oamenii pe care ii iubim?

Si nu ai dreptate, Florinel. Muntii nu sunt la fel, marile nu sunt la fel, mai ales padurile nu sunt la fel. Lucile si piriurile, si casele aninate de coama dealurilor. Nimic nu e la fel.

Ajuns departe iti dai seama ca lantul rupt nu era lant. Era cordon ombilical.

Ma bucur ca am vizitat aceste Aminitiri - mai mult intimplator. Citidu-le, re-traiesc vacanta mea greceasca, toamna tirziu, pe cind se coceau portocalele...

Am scris si eu un articol despre acea calatorie. L-am numit \"Akropolis, adieu\". Am fost rau in el, am scris despre romani, nu despre greci si minunata lor tara. Nu pot sa spun ca-mi pare rau - dar ma bucur ca autorul de fata nu a facut acelasi lucru.

Sper sa il insotesc in intreg periplul prin Grecia.

Viata m-a dus in lagarul de refugiati din Usti nad Labem, capitala de provincie pe drumul dintre Praha si Dresden si mai departe, spre Berlin. Situat la doar 60km de granita, oras frumos cuprins intre dealuri, taiat de Elba, nu la multi kilometri de lagarul german din WWII de la Terezin.

Lagarul era pe un piriu afluent al Elbei - avea gura de varsare chiar in Centru, in cartierul Trmice (se citeste Tirmitze) - fostul cartier bogat si exclusivist al \'sudetilor\', Tremnitz. Era intr-un hotel-camin muncitoresc al celor ce lucrau la marea centrala de termoficare, care duduia zi si noapte si deveni un peisaj sonor pe care nu l-am uitat nici azi. De la etajul 12, unde imi aveam dormitorul, vedeam intregul cartier de case mari, din piatra, atit de tipice germane, cuprins intre catedrala din fundul vaii, chiar de sub viaduct, scoala masiva din pietre mari, cenusii, si dealurile pe care se inaltau vile cochete de recenti imbogatiti.

Singurii locuitori ai cartierului erau cei putini care acceptasera riscul de a se trezi cindva, vreodata, fara acoperis deasupra capului. Nu multi, poate 10% din casele cartierului erau ocupate. Majoritatea erau tigani slovaci, ajunsi in aceste case sanatoase, din piatra, care le dadea - poate - sentimentul statorniciei. Si refugiatii. Majoritatea traind in lagar, dar putini, cei care primisera \'landing immigrant status\', prin citeva case.

Primaria le dadea binevoitoare. Tot ce aveai de facut era sa semnezi o hirtie prin care recunosteai ca stai intr-o casa care apartinuse cindva unor germani deportati si ca, in caz ca ei se intorceau vreodata cu pretentii (eventual legale) de a-si lua in stapinire casa parinteasca, tu nu aveai nici o protectie juridica. Si sa-ti repari casa.

Da, au fost citiva care au infruntat acest risc. Unii tigani isi reparau casele folosind munca la negru a refugiatilor. Chiar si refugiatii se foloseau de ajutorul fostilor colegi din Lagar ca sa dea o fata normala noii lor acasa. In acele locuri, oaze de locuire in cartierul parasit, viata renastea.

Stiu din carti crimele facute de armatele germane, de sistemul lor represiv. Am vizitat si Terezinul. Dar am vazut cu ochii mei un orasel, suburbie a unui mare oras, pustiit de deportarea a mii de sudeti care nu au avut nici o vina decit ca au fost folositi drept scuza pentru a se ocupa Cehia. Alaturi de altii 3 milioane jumatate de barbati, femei, copii...

Acesta a fost un alt lucru care m-a facut sa inteleg ca nimeni, NIMENI, nu este mai bun, nici mai rau, decit semenul lui Omul.