Nimic din ce a fost nu va mai fi ,
Totul e șters în noapte , e păcat ,
Speranțele și visele-au plecat ,
În urma lor doar negru și pustii .
Alerg Lumina să o caut . Nicăieri
Nu mai găsesc ce
Bulgărele de foc
se rostogolește pe hârtia albastră .
Arde mai departe
candelă după candelă , luminând .
Jos , printre noi ,
guri căscate așteaptă picătura .
Pocnete … scântei …
Apoi începu
Am vărsat o lacrimă .
S-a stins , sfârâind .
Era ultima .
Apoi , lumea mă întreba :
-Tu de ce nu plângi ?
Numai eu știam cât plângeam .
după ultima lacrimă .
Nu ca voi , ci invers , spre mine
Liniștea am curmat-o demult .
Era prea adâncă .
Mă înecam în ea .
Cerul l-am zgâriat alaltăieri .
Era prea înalt .
Mă puteam rătăci .
Pământul l-am arat deunăzi .
Era prea flămând .
Mă putea
Cumpăna se lasă în adânc de rai ,
Oglindește vie cerul bucălat ,
Da albastre stele agățate-n cuie ,
Peste orizonturi albe , siderale .
Mâna ți-o întinzi aprigă să dai
Peste apa rece care
Dacă ar exista Soarele
nu s-ar mai usca natura udă ,
pulsând de viață .
Dacă ar exista Vântul ,
nu s-ar mai culca la pământ verdele pădurii .
Dacă ar exista Miezul Fierbinte ,
ne-am încălzi
Prezentul meu nu este altceva
decât o mizerie trecută .
El se acutizează cu viitorul,
apoi își găsește cronicizarea
cu orizontul negru al morții .
Nimicul domină
orice fărâmă de Lumină ,
Odată , în negura timpului
trăia în grădina Domnului
o vietate ce hălăduia singură .
Nu era nici Adam , nici Eva ,
nici Mărul , nici Șarpele .
Într-o zi , acea făptură
rătăci drumul spre
Mă uit în jur . Zic : “ Măi să fie !
Astăzi natura e roșie … “
Ieri muntele s-a dat pe spate
Cu crestele sale roșcate .
Sub glie , oase de strămoș
S-au colorat ciudat în roș
Știi când ai greșit , nemernicule ?
Când mi-ai trimis lance în suflet !
M-ai zdrobit , zbâtie !
Cine să iubească un suflet
sfârtecat în fâșii de Lumină ?
Sărut buza frântă a orizontului
în speranța că într-o zi îl voi regăsi .
Adulmec flămând ultima rază de vară .
A fost atât de caldă ! Și atât de rece
în mine veșnicia uitării .
Fără tine ,
Tu – vest , eu – est …
Voi alerga după tine mai departe ,
din ce în ce mai departe ,
până când te voi pierde …
te voi zări …
te voi îmbrățișa … și …
voi plânge că pământul
rămâne rotund .
Sfârșesc prin a naște în jururi mereu
Durere nebună ce crește în timp ,
Se-adună în suflet . Devine mai greu
Să fac necuprinsul din mine iar nimb .
Chem disperarea , amarul și frigul ;
Toate
Amintiri blocate strâmt între etaje ,
De ce ne urmăriți în negre dimineți ,
Făcându-ne din scrum – noroi și ploaie ,
Sfidând eternul albei tinereți ?
O clipă am crezut că e lumină …
Văpaia
Ai simțit vreodată cum te coci ?
Cum inima începe să bată
mai nebună , mai puternic ?
Sau ai văzut vreodată cum porii pielii
se lărgesc ca niște cratere ,
năpădindu-ți apoi trupul cu lavă
Simt cum se scurge în mine pământ ,
Cuvântul zdrobește subtil alt cuvânt ,
Ideea se rupe – n firimituri ,
Nu poți să o prinzi , nu poți să o furi .
Simt cum vibrez pe viață călcând ,
Te urăsc , Pământule
pentru prezența ta malefică ,
răul din miezul tău veșnic Fierbinte !
Te urăsc , Pământule
pentru trista ta culoare ,
gura-ți flămândă gata să înghită
orice , oricât ,
O pală de vânt …
Copacii s-au scuturat
Atât de bine , că au rămas goi ,
Așteptând înghețarea .
Cerul cubic presară
Pe pământul ud ascuțișuri conice
Ale căror vârfuri
Rămân aninate prin
Eu m-am întins cu umbra la pământ ,
Lăsându-mi trupul greu , purtat de ea ,
Ducându-mi efemerul spre Cuvânt ,
Dar umbra tot cu mine rămânea .
Atunci am ars speranțele de bine ,
Le-am aruncat
A fost odată o vară
fierbinte , fierbinte , fierbinte .
Zburam printre câmpuri și flori .
Fluture eram .
Acum tronează aceeași vară
fierbinte , fierbinte .
Căzut în pământ sunt ,
cu idealuri
