Craiova beepin\' city

Sau Târgoviște. Orașele de provincie sunt cuști mai cochete. Sau București. O cușcă mai mare, cu gratii mai greu vizibile și nici așa bine lustruite. Sau New York, for that matter. Important ar fi cum te zbați înăuntru ca să îți găsești până la urmă și exteriorul.

Cam așa am înțeles de la Ștefan Peca, regizorul și scenaristul lui New York Fuckin\' City. În care Laurențiu Bănescu, Adrian Nicolae și Irina Ioniță se prefac în personaje, le împrumută și propriile nume, acceptând constant și prezența lui Peca însuși, menționat cu insistență. Cam prea. Să fi fost chestie de estetică narcisiacă a textului sau doar exagerare în punerea lui în scenă? Asta decideți voi, odată ce vă veți fi hotărât și dacă piesa valorizează sau doar valorifică eterna problemă a provincialismului. Sau dacă este doar despre oameni și drumuri ale lor, indiferent pe unde.

Realism sau verosimilitate?

Realism ca poveste de viață, pe care nu o voi trăda rezumând-o. Are de-a face cu istoria lui cum îți confecționezi visul și cum îl trăiești. Numai că, fiind confecționat, te regăsești în punctul în care trebuie să îl creezi. Creativitatea fugii nu mai e de ajuns.

Fie că vrei să fugi din Târgoviște către capitală și să te faci actor, variantă atrăgătoare pentru cei doi puști de liceu, Irina și Adrian. Un Adrian care când răcnește sau tremură timid și slightly disperat, îți poate trosni multe prin stomac și sub frunte.

Fie că vrei să fugi de tine irevocabil, sub pretextul că fugi de lume. Cum alesese Laurențiu. adică să bum în cap. Și gata cu faima de cel-mai-bun-actor, întors din buricul visului american. Din big apple, da, cum viermele din orice alt măr. Gata cu serotonina, gata cu blazarea de apoi, gata cu durerea post-relație-de-iubire. Gata cu tot.

Verosimilitate de cele mai multe ori. Mai ales în conceperea progresiei relațiilor din triunghiul celor trei. De altfel omenește imposibil de păstrat echidistant. Veracitate până și când sunt stoarse de toată frustețea lor multe icon-uri sociale și societarde. Până și când umorul devine un happening în jurul fotbalului. Și multă bere, mai ales, pentru a unge bine muzica.
Adică mai toate elementele de tabiet contemporan. Foarte rar și ritualice.

Până pe coadă, naturalețe. Chiar și în jocul lui Laurențiu, ale cărui foire, voce și barbă de câteva zile îl fac de o fragilitate așa limpede, că m-am surprins fixându-l nepermis. Abia când am putut gândi, la ieșire din starea a ceea ce ei trei au pus laolaltă, abia după ce a fost gata, m-am gândit, da, că mai ales Adrian, o să aibă parte de multe gratii sparte.

Că o fi în București, că o fi altundeva, că o fi oriunde, numai să nu fugă crezând că doar aleargă în propria-i întâmpinare. Orice cușcă poate fi dacă nu dărâmată, măcar ignorată. Într-atât încât să îți crești în ea libertatea. Așa am intuit, deși pierdută în New York Fuckin\' City.
Poate cușca se sparge. Poate nu e doar o chestiune de interpretare. Teatrală sau nu.