angela nache mamier- Adrian Lesenciuc revista"Timpul"

Paralelipipedul gri cu un colț sfărâmat Adrian Lesenciuc –revista Timpul După aceea se ia un ciocan și brusc se fărâmă un colț de-al cubului. Toți, dar absolut toți zice-vor : - Ce cub perfect ar fi fost acesta de n-ar fi avut un colț sfărâmat! (Nichita Stănescu) O carte gri – cum altfel ar putea arăta o carte amintind de reperele geografice ale locuinței autoarei în anii regimului Ceaușescu? -, în formatul aerisit (19x20cm) al Editurii Vinea, semnată de cunoscuta scriitoare din Brașov, Angela Nache Mamier, stabilită de aproape 30 de ani în Franța, atrage atenția atât prin greutatea Obiectului lui Joan Miró de pe prima copertă, strivind conținutul, cât și prin desfășurarea paralelipipedică a reprezentării din titlu: scara b apartament 3 . O carte în care citadinitatea maladivă, repartizând vieți, experiențe, sentimente în sertarele de beton ale blocurilor comuniste, lasă să se întrevadă o desfășurare a unui univers aparent minor, domestic, așa cum creiona (anticipativ) Geo Dumitrescu în 1979, fără a rămâne unul intimist, cum ne avertiza ulterior Mircea Iorgulescu în 1982. Or, tocmai această realitate citadină, redusă la universul bucătăriei de apartament, păstrând însă reperele concretului biografic prin recuperarea secvențială a unui cotidian gri, atrage: „pungi de plastic păsări moi slabe/ cu gust de găină/ etichete coloranți aglomerări/ leagă la gură borcanul sfidării/ cu celofan.” (statut, p.22). Tăietura riguroasă ordonează conținuturile: orașul repartizat în cutii/boxe/sertare, fiecare într-un dulap/bloc mai mare, la rândul său, într-un „rațional” ordonat (cu conotația comunistă) spațiu mai larg: cartier, oraș, toate închise în spațiul paralelipipedic, în tonuri gri, al copertelor cărții. În acest aparent univers al ordinii se instalează dezordinea. Demitologizarea citadinistă este pusă față în față cu o remitologizare. Poemele sunt adânci, cavernoase. Lectorul e condus spre încăperi nedefinite, iluminate interior, în care locuiește poezia: dacă patru etaje și-au întins rădăcinile / în filele răvășite de la primul etaj/ unde – apartamentul pare dus la cer/ dus prin aer condus de-un umăr stingher/ rezultă că poezia e proprietare acelor încăperi/ confort unu gaze la bucătărie/ nivel efemer (scara b apartament 3, p.58). Cele două registre, al cotidianului unghiular, riguros, pista pe care alunecă la un prim contact cu textul, fără să vrea, privirea lectorului nepregătit pentru o asemenea poezie, respectiv al profundei angajări existențiale, sunt dovada experienței discursive lirice și a talentului incontestabil al autoarei. În dispunerea geometrică a versurilor dezbrăcate de figuri de stil, prin factualul coroziv al enumerărilor: (…) acte stilouri creioane chitanțe/ distonocalm agrafe parfum franțuzesc scrisori/ agende bilete roșii sau verzi de transport/ lista pe care scrie mereu ceapă cartofi/ morcovi mezeluri mirodenii/ de unde rezultă cotidianul abur (allegro, p.55), poezia pune stăpânire pe spațiu și erodează. Evadarea în interior, într-un spațiu „fără griji ori constrângerile civilizației”, agățarea de speranța alimentată de poezie: „sper să trăiesc o mie și una de vieți fabuloase/ în undele câtorva raiuri albastre/ unde luminează poeme cu sau fără cuvinte” (vară 1981, p.28) se produce prin fereastra suprarealistă: pasăre fenix fără vaier dă stingerea/ cine stoarce tăcerile decât cel uitat/ de lumină-n cuiele foamei de sine/ nu scânci privește/ afară-i lumina nespânzurată/ singurătatea treieră-ntunecimile pieptului/ clopote albe trase de vânt ca de viață/ își cultivă sforile tari/ ca pe niște simțuri esențiale/ piatra filosofală bolborosește/ undeva între suflet și trup/ umerii încarcă cenușa/ asmut poezia să-mi spună/ că viața-i neterminată/ eu pelerinul din razele/ facerii albăstrimii în care/ se-arată sfântul incendiat de cuvinte/ pentru prima ca ultima oară/ roagă-i-te (pelerin, p.38). Figurile de stil și figurile retorice prind viață – firave, însă, în crăpăturile de beton ale textului cotidianist. Imaginile puternice, în tușe amintind de Dali: „sfântul incendiat de cuvinte”, de pildă, reproiectează conținuturile repartizate geometric, erodate de sentimentele lăsate libere în exprimare. Neînsuflețitul se însuflețește. Orașul, Brașovul copilăriei și tinereții Angelei Nache, este surprins „secerat de dor”, devenit oraș-amestec al pasiunii domestice și al nostalgiei, al mirosurilor bucătăriei și al mirosurilor cartierului îmbâcsit în vodcă și bere, al continuei raportări la cuibul de ciment, proiectat în unghiuri drepte: broaște țestoase sparg muntele/ piatra brutală/ șira spinării orașului/ vlaga-i monumentală/ ar mai fi carapacea atât de ciudată/ ca un zid nesfârșit/ atârnând de grumaz anotimpuri/ plutind imperfect și impar/ spulberând pelteaua memoriei/ și desigur/ asudatele noastre schelete/ greu încercate-n leșia progresului/ în huma crestată orașul/ l-am surprins secerat de dor/ din pământ/ ciocârlii de beton câte frunze/ aslatând direcția vântului/ înc-un turn impecabil învelind asedii/ pestrițe exoduri/ copii mulți copii/ funii și murmurul rufelor domesticite/ nu mă-ntrebați de pământ/ cine-l vede/ flux și refluxul emoției/ surpă-n femeia ce vi se pare/ sălbatic de îndrăgostită/ colina tandreții/ în jur nici poveste să fie nevoie/ de dragoste sporovăială/ blândețe ori pace/ vânzătorul de smoală înșiră/ reclama florilor lui de astfalt/ tot altele strada/ eu port povara/ un cuib de ciment/ inima rândunică de praf (brașov, pp.41-42). Falsa poziție antisentimentală (în fapt, o cultivare a emoției fără patetism, „discret, lucid și, mai ales, autentic, adică viu și natural”, cum sublinia Laurențiu Ulici în 1982) este cea care încheagă, mai precis, o dicțiune lirică. O dicțiune caracterizată, de-a lungul întregii opere, de feminism - femelism, cum numește, (auto)ironic, autoarea aplecarea particulară asupra speciei „femeii cu ochii triști” . Iar din acest punct de vedere, aparenta disimulare prin antisentimentalismul de suprafață, ne conduce într-o zonă a mărturisirilor personale neutre. Incomunicabilitatea sentimentală reprezintă, însă, o aparent neutră intrare într-un decor prefigurat, în tonul resurecției cotidianiste, caligrafia sentimentelor estompate căpătând la suprafață, mimetic, tonul gri și forma paralelipipedică a apartamentului, blocului ș.a.m.d. Avem, așadar, pe de o parte, un abandon al lirismului redundant, al balastului manierist, al excesului de poetizare, pe de alta o răzbunare a iluzoriului înfrânt – să-l privim drept câștig în sugestivitate - prin deschiderea ferestrei interioare. Prin depășirea limitelor geometricului. Prin sfărâmarea unui colț al cu(i)bului de beton prin care evadând, deodată cu poezia, autoarea să extindă orizontul poemului în limitele orizontului orașului. Și ale orizontului copilăriei. Adrian Lesenciuc –revista Timpul