Motoc Lavinia

Nu te mai juca atâta cu moartea, bestie frumoasă cu suflet oval, n-o mai încerca tu cu vârful degetelor cu venele cu nervurile tale diavol fragil nu-I mai râde-n nas excitat de lumină nu te mai lungi

Din cand in cand Am rau de adverbe de timp cu potcoave de lemn pentru totdeauna si vesnic Nu m-am scaldat nicicand in lapte de bivolita crescuta sunt la bloc cu vulgul doi

Spleen de primavara lui Anton Primavara asta ma doare ca o nevralgie diminetile au gust de bere rasuflata sezonul verde s-a deschis la poezie pamantul pusca ghiocei amnezici natura se

uite verile nu mai sunt nesfârșite mai degrabă boante și prost îmbrăcate și nu mai scriu poeme sânziene cu busuioc sub pernă și înghețată de stele noaptea oamenii intră în umbrele lor cuminți

Eu si ploaia Eu si ploaia Doua nude-zalude Lesbiene dezgustatoare- cu gust de sare De trotuar zvantat in bataie Se excita trecatorii- spectatorii Cu monoclu, cu ochelari de cal, Ne adulmeca

Vita de vie Vita de vie Curioasa de soare Si sarbatoare Ti-ai trimis emisari Vlastarii la lumina Sa faci bobul rotund Sa-ti necheze samanta De armasarii toamnei, Si astazi Sa ma scoti

Puncte de vedere Uite oamenii saruta din gene zise pinguinul din punct de vedere al pasarilor cerul este o iarba inalta cu miros de departare Uite oamenii se iubesc din idei zise

Cat de departe? De la mansarda din ceruri aprind frezii light in coltul gurii nedezlipit ca un fluture cu aripile stranse unde e gura ta, unde esti plecat de acasa o vreme fugaresti

Fata din laptarie Sfarcul noptii Intarit de ganduri In cocon sunt doar eu Afara fluturi lenesi Trag dupa ei cortine La vie-en -rose se canta In nuante anodine De gri si mov De cea mai

seara in pat suntem doua pasari gri ne innodam somnurile apoi urcam pe ele tu razi eu am gulerase albe de stele acolo toti suntem vii ne jucam prin porumb poemele stau cuminti in stiuleti iar

Ca si cum lumea se invarte in jurul unei axe ca un calut de mare de pe covor copiii culeg stele si sori le baga in gura arunca in sus cu silabe de lemn sau de portelan ma-ma ta-ta ra se

Saxofonistul tarziu, intr-o toamna ranceda Dumnezeu picura ploaia dintr-o lumanare vestejita singuratatea –i supura printre degete de fildes. Tu imi legai sireturi la tenisi in forma de inimi si

El o priveste dintr-o dunga, cu soarele in ochi, pe ea senzatia aceasta o ia pe nepregatite. Stie un loc ascuns dupa ochelarii lui de unde face incizii in tigrii peretilor, in solzii de ceara