Monica - Nicoleta Făgețean

ne atingem cu mailuri de sticlă peste tot unde mai putem mirosi îmi inventez un ochi în mijlocul degetelor hotărâte să mute mările grozav de triste din fața ochilor muți când aștept un mesaj ca pe

frica mea de sange, de inima pulsand. groaza, aproape de lesin mihnea imi ia mana cand adoarme si o vara sub el. in dreptul inimii. i-am zis ca nu pot s-o tin acolo, ca nu stiu de ce dar nu

m-am dezbracat în fața lui, erta, am putut s-o fac satul cu rinoceri arsese de parcă focul ar fi existat într-adevăr - atunci a intrat el blănurile annei nu acopereau nimic aveam pielea

ei da în cortul acela încăpeau doar îmbrățișările lor picioarele le rămâneau afară verzi cozi de șopârlă până în turn nu urcaseră niciodată ieșiserăm din iarnă printre pocnitorile de purim

ne împărțim trupurile ca pe hainele din duminica orbilor cruțând strada zilei perpendicular pe strada vânătorii când vii cu blana de lup întinsă pe copca nesupusă a ochilor colții uitării

cu cât mă afund mai adânc, vântul îmi retează crengile atât am putut să-i zic: frate frate vânt crengile sunt scări! ~ ~ ziua de după furtună foșnet - sora

când am intrat în mașina lui nu știam că există bărbați atât de triști nu mi-a spus nici măcar un cuvânt doar m-a privit prin oglinda retrovizoare tot timpul eu am stat în spatele lui oasele

toată perioada aceea miroase a timbre cu trandafiri ~ omul negru aduna puii de liliac, era un fel de ecologist furișându-se chiar și prin ferestre de ochi larg deschiși ~ aleea se curba în

nu te spăla prea des pe mâini sideful melcilor ghemuiți în piele se va duce pe vapoare de țevi de mine nu te spăla picioarele reci ale unei taste comode ajung în turn munții se văd din

la întuneric te văd mai bine, șchiopătezi cojocul are nasturii rupți - dedesubt intuiesc [] făcută covrig pe țevile din iută aburii unde vor duce? [] una pentru mama, una

toate diminețile lumii încep cu ea

mi-ai spus-o cu gura ta, pot plonja oul roșu închide două vapoare, stânca perfectă e un aisberg obosit de viața de gheață oglindă oglinjoară, cine e cea mai vie din țară? ^ picioare

prăvălit rechinul blu e îndrăgostit pot eu să-l rănesc? am suferit în numele lui recifule, tu știi colții sfâșietori nu se văd pielea rechinei lucește căluțul de mare te

pe scara de incendiu femeia repeta figurile din matrix spațiul virtual se mutase în prezent în zonă totul depinde de noi straiul picăturii e călăuza nimic din ce s-a asprit nu poate trece se

terapeutic el îmi trimite o cutie cu creioane colorate și-un dafin ambalat cu șireturi de ciocolată (în vis a treia cameră e goală) mă refugiez în bucătăria lăcuită mimoza e

cărarea cu arbori căpătase un afluent neașteptat în gările lui chirico oamenii pășeau pe urmele păunilor și fiecare îi spunea celui din față cuvinte fără cheie: trăiește aventura ascultă-ți

- I-a rupt blana!... Ce păcat, că era atât de frumoasă!... ( se uită la Tom și Jerry – e vorba de blana lui Tom ) - Mami,

sub tranchilizante mlaștinile visează copii flămânzi îndopați cu boabe de orez prismatice. zgâriată luna asistă nașterea tăcerii păunii mătură fețele palide în rezervațiile caligrafic desenate

frunza îmi rotea unghiul de zbor chiar ea copilărise cu tălpile mele de hârtie soarele te privea din cubul unui os de dinozaur găsit lângă un os de prințesă ninsul era viu, mă durea pielea

m-am împiedicat zilele trecute în șurubul cu care albă-ca-zăpada sfredelea orizontul într-o așteptare nelămurită își mâncase partea lucioasă de măr partea întunecată o pusese la dospit printre

Tu pășești pe fiecare piatră din mine și acolo unde mozaicul e spart fie mie chipul Tău călăuză în somn în orbire în lanul fără spic în foamea de sete de Tine fie mie amin călătorul seninul

rațele se cățărau pe umerii rinocerilor cu aripi aveam un cuib în zgârie-norii capetelor newyorkeze mai jos gamba de bărbat îmi pregătea copilul de naștere prematură în cafenele vopsite