Monica - Nicoleta Făgețean

porneam călătoria prin măști nu aflasem numele bătrânul mi-a spus: orice-ai întâlni, să nu mimezi... lalelele în spatele lui năpârleau în grabă cele negre vor fi oglinzi podele prin

luna - un cub de zahăr umed - botul viselor

toată noaptea mi-ai vorbit despre stratificarea pe verticală a văzduhului eu vedeam doar păsări, dar știam că e mai mult se făcea că plonjasem în țara acelui pescăruș bătrân – era blând, prins

trăiesc într-o societate de consum, cu asta nu mă împac am hotărât să nu mai vorbesc de iubire, gata. iubirea e undeva în cântarea cântărilor, o gazelă zidurile mele groase o vor ucide mă

fiecare plămân e un copac, neînțeles respirând pentru noi doi

noduri pescărești. păunii vraci povestesc nu deschide ochii, se strigă onomatopeic. baraca o pipăi, sunt prizonieră în sfârșit inconștient, mai vreau. obuzul M83 îmi sparge ceașca. liniște.

părul ei maroniu pe o buclă a foarfecii

iată ligheanul în care ei s-au întâlnit, spălându-și picioarele

ochii mamei copilăresc încă mai ales o pată - prin care fata ei se scurge întruna spre bucurești, seamănă cu o găleată mălai cu trifoi amestecat, doi iezi cucuieți puneți-vă apropierea în

două ceșcuțe de pământ căzuseră în grădină ai vrut să le ridici pumnul alb ți s-a umplut de furnici taci, ți-am șoptit să nu sperii ploaia ...dar nimeni din milă n-a

caligraful împunge sulul de piele cu firul care duce în satul de chihlimbar pedeapsa cortului sfâșiat e ispășită de faldul ultimului împărat de ceață îți dau dreptul să treci prin pereții de

vălătuci de levănțică împrăștie candela câmpului un corb se reculege solitar