Poezie
anotimpul ei
1 min lectură·
Mediu
solul nu avea dreptul să obosească
strânsese merele preafericite de pe trena regală
el credea că umerii prințesei încă ard din vară
alerga de trei săptămâni fără scăpare
irișii ei pe spuma rugăciunii
aveau luciu de lebădă
pădurea își crăpa semințele
pe fluviu se adunaseră rațe sălbatice
inima lui se ghemuise pe o lăută
venea de departe cu o pasăre pe umăr
împăturiți la piept - bulbi rari adormiți
grădinarul intră în cetate sub mantia udă
trupul ei putea înflori
005
0