Dimineți paralele

Ne obișnuiserăm ca ziua
să decupăm mănăstiri din colonade de ceață,
așezându-le la bază o pereche de cercuri,
încă de pe atunci covârșitor de inegale.
Noaptea,
gândurile îți respirau cu voce tare de sub dărâmături,
le auzeam spunând
că degeaba îmi mai asmut către tine carnea de femeie tânără,
e prea întuneric între noi și, oricum,
dinții tăi de-abia au dat în lapte,
că nopțile noastre și-au cam pierdut din însemnătate
de când cu atâtea sinucideri de stele
și că, mai nou, veșnicia sentimentelor o măsori doar în zilele impare.
Eu număram punctele comune, înșirate invers
pe turlele răsturnate cu vârful prin palmele mele, țintuindu-mă pe cer
și îți șopteam în versuri albe
că te mai aștept în pasul meu, să restabilim echilibrul
din jurăminte,
că luna ne mai cheamă încă, din cornu-i de fildeș,
că ar fi mai bine să ne împotrivim inerției
și măcar la al treilea cântat al cocoșilor
să ne întoarcem cochilia pe partea cealaltă
și să ne mutăm înapoi, în Calea Lactee, printre nove.

Desigur, pe atunci de unde puteam ști
că diminețile noastre aveau să fie demonstrate,
zi după zi,
ca fiind iremediabil de paralele?






18 septembrie 2003