Ca o plapumă de lână

ca un sat fără câini
trupul meu e cotropit de întâmplări vechi.
amazoane bătrâne și excentrice îmi străpung pielea
și se strecoară pe rând înlăuntrul meu,
se adună ca la o șezătoare în adăpostul circular
de sub coastele de drac,
acolo e cea mai bună rezonanță, cea mai bună
din tot amarul ăsta de trup greoi
și deseori posac

mă sfidează cu nonșalanță,
mă vorbesc de parcă nu aș fi acolo,
se spoiesc în obraji cu sângele meu de duminică,
01 pozitiv,
îmi împlântă în inimă săgeți subțiri
îmbibate în cerneala simpatică a memoriei latente,
îmi invadează canalele lacrimale
și-mi scot la mezat amintirile
pe taraba cu oale
ulcele
artere

întâmplările astea îmi cunosc toate dedesubturile,
își fac de cap în pieptul meu până spre ziuă apoi pleacă buluc
abandonându-mă goală și întoarsă pe dos,
ca pe o plapumă veche de lână,
zestre de la bunica,
și mâncată pe dinăuntru
de chițcani


și poate nu ar fi chiar așa de rău
dacă nu aș urî
șoarecii