Poezie
Cald
1 min lectură·
Mediu
Nu știu cum să spun nu știu cum să zic,
Pescăruși albaștrii care încă țipă
Un cap dureros,inimă și pleoape
Negre și de piatră, blocuri cu etaje
De când m-am născut mi-a plăcut să mor
De când m-am născut mi-a plăcut să număr
De când m-am născut mi-a plăcut să plâng
De când m-am născut, beton și pământ.
De când m-am născut, mi-a plăcut să descriu
Ori un lac ciudat ori un chip pustiu
Ars de soare veșnic făcând o mișcare
Pe faleza care mult mai mică pare
Decât când era când mă plimbam pe ea.
Am plecat din Tomis parcă sunt Medeea
Cu rude descompuse în numele meu
Gâturi rupte, limbi, plutind tandru în mare
Are pescărușul ceva de mâncare.
Ovidiu ne-a urât pe noi barbari români
Dar noi în istorie ne lăudăm cu el
Moschee și ruine, arhitecturi bizantine
Scoici și piele udă
Tot mă simt nevrută.
Dar măcar e liniște și îmi plac clădirile
Și cum țipă pescărușii
Și cum țin minte toți mușchii.
041015
0
m-a amuzat (am dreptul de a fi amuzat de poeme, da? poemele ne stârnesc tot felul de stări, așa e și normal) repetiția ”de când m-am născut”... și brusc mi-am adus aminte de niște versuri manelistice celebre în epoca lor ”de când m-am născut am avut bani și valoare etc-etc”
apoi m-a sa împlecticit puțin limba în gurâ citind cu voce tare ”Decât când era când...” și am făcut imediat analogia cu alte versuri din folclorul urban la fel de celebre:
”că când aud că cântă corul
că c-am aș-i cântarea lui etc-etc”
plus Medeea cu doi e