A muri

Ca toți oamenii, îmbătrâni înainte de vreme din pricina dezamăgirilor. E cancerul sufletului, măcinând imperceptibil. Făcu șaizeci de ani, tot mai grasă;, tot mai gălbejită;, tot mai deziluzionată;. Fiul ei cel mare îi ținuse deja o predică; cu mulți ani în urmă;: „ Mamă, somnul e mai important decît mîncatul și vorbitul. Lasă;-i cel puțin naturii timpul să; răscumpere păcatele ignoranței noastre.” Ea răspunse: „Dar la șase dimineața trebuie frecate și bătute covoarele din sufragerie, tu, însă, n-ai cum să; ai habar de așa ceva...” Într-adevăr, n-avea niciun habar. Ordinea-n casă; pe spuza vieții orînduite. Această; ordine în casă; îi devenise cel mai atroce călău! Legea materiei inanimate biruise legea materiei vii! Orînduirea gospodăriei, orînduirea vieții! Într-o noapte, era gata să; fie sugușată;, sugușată;.... apoi, în ultima clipă; de groază, a fost eliberată;, dezlegată;, deznodată; – salvată;, și anume, pentru o criză; ulterioară; cu atît mai cumplită; a bolii ei de inimă; secundate de horcăială;! Ochii, ochii covîrșiți de o angoasă; de negrăit! Acești ochi țipau: „Ajutor!” Fiica ei, consumată; ea însăși de suferință;, din cauza a tot felul de dezamăgiri, cancerul sufletului, deveni și ea, ca urmare, puțin grasă; și buhăită; și spuse după; această; primă; criză;: „Azi, mi-am cumpărat un revolver. Dacă; pățesc ca și mama, a doua oară; n-o mai pățesc...” Fiul cel mare spuse: „Dumnezeu ține registrul veniturilor și cheltuielilor întregii noastre vieții. El speră; că; ne vom gospodări cu chibzuială; și ne blagoslovește. Dar noi nu o facem. Dumnezeu nu ne plînge, nu ne rîde. El e drept și așteaptă;. El vrea să; ne constrîngă; la adevărul vieții noastre prin cumplite pedepse. El deține controlul falimentului progresiv al avutului nostru vital și sancționează; cu boala cronică;!” Fiului cel mai mare i se replică;: „Să; filosofezi în loc să;-ți fie milă;, pfui, cine din familie s-a mai pomenit s-o facă;!” Într-adevăr, el s-a pomenit s-o facă;: El poseda acea compasiune la timp, timpurie, compasiunea preventivă;, acel simțământ singular prețios care este deja cununat cu gîndirea, mintea inimii, inima minții! Bătrâna soră; a doamnei bolnave juca împreună; cu aceasta în fiecare seară; Bézigue, o lă;sa să; cîștige ca să; se mai poată; nițeluș bucura. Ei i se trimiteau acasă; drept semn al aprecierii: pești marini, scoici, șampanie, beaf tee jelly. Se gîndea: „Mă; îndoapă; pentru viermi.” Dar spunea: „Vă; mulțumesc din toată; inima. Mă; bucură; nespus.” Fiului cel mai vîrstnic îi zicea: „știi, timp de 45 de ani, mi-am trezit din somn bieții slujitori la ora cinci dimineața de dragul ordinii în casă;. Crezi că; asta mi-e pedeapsa?!?” „Da. Cred că; da. Sunt sigur!” Rudele veneau îndeobște după;-amiaza. Atunci casa era deja în ordine. Muribunda spunea la gustare: „Cum vrei ceaiul verde sau negru, te rog, poți să; ai din amîndouă;, nu, sigur nu e niciu efort? Cu lapte sau cu rom? Sau cu lămâie? Te rog, servește-te! Da, ce-mi spui e într-adevăr foarte caraghios. Nu, cine s-ar fi gîndit? Marie, servește-le crema de portocale! Vă; rog, luați din fructele tropicale. Sunt foarte mîndră; de curmale și strugurii de Malaga. Nu zic de unde le am.” „Secretul ăsta îl iau cu mine în mormînt,” spuse ea rîzînd, în timp ce cineva o bă;tea peste mînă;, plin de reproș. Seara, după; gustare și discuții, era cu totul epuizată;. La ora nouă;, jucă; Bézigue cu sora ei mai vîrstnică; și-o lasă; înadins să cîștige. „Cum ai putut? N-ai văzut că; cei opt regi sunt deja afară; ?!?” Nu, pesemne că; nu văzuse. „Aproape că; nu îndrăznesc să;-ți iau cele cincizeci de parale...” „Nu mai fă; atîta caz. Am pierdut pe cinstite.” „Hai, revanșa.” În aceeași noapte avu loc și ultima criză;. Inima muncea să; se sfîrșească;. Dorea și nu putea. Groaznic! Muri pe tăcute. Fiica se trezi și spuse în crepuscul: „Mamă;...” Apoi, țipă;: „Marie, Agnes...” Servitorii zgândăriți din somnul adînc se iviră; împleticindu-se. Înainte de amiază;, apăru și fiul cel mai vîrstnic. Li se adresă; Mariei și lui Agnes: „ Sunteți galbene la față;. Ați dormit prea puțin. Culcați-vă;!” Surorei sale îi spuse: „Culcă;-te și dormi! Toate astea nu te au prevenit îndeajuns? Am să; am grijă; să; nu te trezească; nimeni...” Plîngînd, căzu pe pat îmbrăcată;. Se făcu astfel ora unu. Iar în casă; nu se urnea nimic. Fiul cel mare stătea de strajă;. Păși în odaie la mama decedată;, se așeză;, îi sărută; mîna și zise: „Adormi și tu pentru prima oară;, necugetato! Mereu am avut impresia că; cel care doarme este unul mort. Nu e în stare să; trăiască; singur, nu e încă; matur, pregătit. Am avut întotdeauna cea mai mare milă; atunci cînd viața vrea să; facă; un repaus de la viață;! Acum, sărmană; mamă;, toate aceste ore le plătești cu vîrf și îndesat!” În ziua înhumării, arătau cu toții nedormiți, galbeni, zbîrciți, slăbiți, îmbătrîniți prea de timpuriu. Chiar și custodele și soția sa, pe care lucrurile nu îi priveau, arătau dărîmați. În sicriu, chipul moartei era pe deplin liniștit. Dimineața următoare, fiica comandă; ca în sufragerie etc. etc. să; se frece, să; se bată;, să; se curețe covoarele cu varză;, firește. „De ar mai putea mama să; vadă;...” simțise ea.