Pippo Spano

Semblable à ces criminels d’autrefois, qui, poursuivis par la justice, étaient sauvés s’ils atteignaient l’ombre d’un autel, il essayait de se glisser dans le sanctuaire de la vie. (La Peau de Chagrin) I Comedia — Nu mă dați de gol, a zis Mario Malvolto celor doi prieteni. Lăsați-i să creadă că am să mă întorc. — Nu te întorci? — Mă duc acasă. Mă doare capul... Nu, vă zic drept, am nevoie de singurătate. — Să meditezi la triumful tău. Noapte bună, poet ferice. — Nu prea o să dormi. — Cine știe? Noapte bună. Cei doi intrară. Mario Malvolto a zăbovit o clipă în partea de sus a scării. În spatele lui răsuna banchetul ținut în onoarea sa. La dreapta și stânga lui, doi lachei, numai fireturi, s-au înclinat adânc. Îndreptat de spate, el coboară pășind pe covorul gros, albicios dintre cele două balustrade aurite. „Vanitatea aceasta e de savurat,” s-a gândit el printre altele. „Prea m-am spetit înăuntru jucându-mi rolul. Acum stăpânesc cele întâmplate.” — Încotro, domnule Malvolto? l-a întrebat vizitiul. — La Settignano. „De ce m-a întrebat? Credea oare că mă duc acuma la Mimi? Oh, Mimi, steguleț de mătase care te fluturi încolo și încoace. Te legeni de pe un gât pe altul. Am sărutat-o ori de câte ori mi-a venit rândul, chiar am legat o aventură. Da, Mimi, cochetă mică cu pasiuni fugare, dar fără urmă de măreție în senzualitatea ta, ți-am atribuit pasiuni false, pentru propria-mi satisfacție, din vanitate, din ardoare, chiar o întreagă viață, așa cum păpușile sunt smucite în atitudini grandilocvente. Erai doar o fetiță. Adio, Mimi. Dorim ceva mai mult, ceva mai puternic. Cele de felul lui Mimi pot fi iubite și în timp ce scrii tragedii. Ocupă atât de puțin loc în inimă. În seara aceasta tragedia mea a luat premiul. Da, sunt puternic. Însă asta presupune să te eliberezi de micile satisfacții pasagere care sunt interzise de cel care mă desfide în camera mea privindu-mă peste umărul lui de fier! Florența străduțelor înguste nu se mai termină?” A tânjit subit după aerul colinelor, după aerul translucid al frunzișului de măslin, încărcat de aromele dulce-amărui ale dafinului, ce-i săruta buzele. Străduțele răsunau de ecoul lor noptatic. Umbrele bidiviului și ale vizitiului se suiau și se coborau pe ziduri. Tot atunci casele de la periferie s-au iluminat. Razele lunii se revărsau peste primele grădini. „Am cucerit colina de acolo unde mi-am pus casa. Și nu doar aceea – toate colinele astea le-am cucerit.” Mâna lui trasă un semicerc în văzduh alunecând peste imaginea îndepărtată a unei coline ca asupra unui sân de femeie. „Am fost constrâns să cuceresc întreg ținutul, toate orașele lui, fiecare casă, până la cea din urmă. Fiindcă nimic nu era al meu. La început niciun drumeag secret din niciun ungher al țării nu știa de mine. Ia gândește-te la asta azi. Te-ai născut pe mare, dintr-o mamă aparținând unui popor străin. Arta-ți tragică s-a spetit pentru această țară, pentru toate brazdele sale de pământ ca un pelerin silitor în zale care-și varsă sângele din fervoare. Acum stau pe picior mare. Toată lumea în Italia știe în ce oraș și pe ce masă se află hârtia pe care-mi aștern scrisul. În noaptea asta au defilat în fața mea toți învinșii, o sală întreagă de teatru, cuceriți de mine. Ce am a menționa? Unsprezece chemări la scenă. Cuvintele reginei. Strângerea de mână a contelui de Turin. Pe urmă banchetul. Cei doi deputați. Telegrama ministrului. Discursul primarului. Rivalii mei ce se consolează cu ironii. Ce mai? Nimic; nicio femeie la banchet. Nicio femeie — așa că la ce bun tot restul?” Aplecat în afara trăsurii, cu bărbia proptită în mână, Mario Malvolto privea felul în care copacii înfloriți înotau în zarea alburie. Înainte de Ponte a Mensola o clipă i-a părut că zărește un al doilea cupeu la deal, înaintea lui. A dispărut pe dată. Coviltirul era tras deasupra. Vizitiul nu văzuse nimic, și cine să-și petreacă noaptea pe drum ? „Oare știu cu adevărat femeile că în fond totul se petrece doar de dragul lor ? Unele se comportă ca și cum ar crede în spirit — în spirit, un copil neajutorat, care fără simțurile noastre nu se poate nici susține, nici merge. Nu avem decât senzualitatea noastră ; și cui îi revine, care este prețul ei cel mai înalt ? O, șederea la o masă de scris e un efort zadarnic pentru cucerirea unei femeie, o noapte de scris versuri e o noapte de dragoste irosită. Oare ele știu? Ce întreb eu aici. Lipsa lor de încredere față de talent e suficientă dovadă, predilecția lor pentru un imbecil care le aparține pe de-a-ntregul, și nicio aplecare pentru carte. Femeia și cartea sunt inamici. Un poet de douăzeci de ani, după câte îmi amintesc, are prea multe să le zică — de aceea este tăcut, neîndemânatic, însetat de prea multă pasiune — aceste lucru nu este pe potriva acestor ființe care nu cunosc altă desfătare decât vanitatea. Pe vremea aceea fiecare dintre ele mă făcea să visez, fie că ședeau în salon, fie că se plimbau cu trăsura pe corso. M-aș fi aruncat la picioarele celei care m-ar fi recunoscut, hotărât ca un fanatic și dăruindu-mi viața. Nu sunt într-atât de proaste. Niciuna nu se simte tentată să ne consoleze extravaganțele neurastenice. Nu se alătură niciodată rafinamentelor noastre solitare, ci neabătut celui care e de succes. Pe ei îi vor, aceasta le este menirea. Împlinindu-și funcția fără să știe, îngăduie ca noi, cei bolnavi de frumos, să pierim de dragul lor. Totuși ele constituie partea indestructibilă a umanității. Și le ador, fiindcă ador forța! Apoi am alungat timiditățile mele printr-o răpire — eu și prințesa Nora! Ce surpriză! Un preceptor cu o înfățișare oarecare, cărora doamnele nu-i dădeau nici un pachet de cărat!... Printr-un act de disperare le-am înjosit pe toate dintr-un foc. O prințesă Gallipoli răpită — cine era acea femeie în fața căreia mă simțeam silit să-mi aplec privirea. Ah, dar am încă tendința de a mă uita în jos. De atunci, toate îndrăznelile mele față de femei mi-au reușit; dar a trebuit să mă forțez pentru fiecare. Mi s-au reproșat indelicatețile, carevasăzică niște obrăznicii peste măsură. Un membru de club a refuzat să se bată cu mine, iar un tribunal de onoare i-a dat dreptate. Proștii, cum să-și dea ei seama că indelicatețile mele izvorăsc din teama față de propria-mi delicatețe. Sufăr de prea multă înțelegere, de prea multă reflecție, de prea multă prevedere față de suferința semenilor. Am talentul deplin de a o sfârși ca un învins. Cât a trebuit să-mi calc pe inimă pentru a o abandona pe mica prințesă Nora, dezonorată, declasată. Și azi când mă întâlnesc cu ea în lumea deocheată a Romei — simt un fel de spaimă... Nu mă încearcă deseori teama din pricina Tinei, marea tragediană, care suferă din cauza mea?” Mario Malvolto s-a așezat înapoi în trăsură privind surescitat piscul unui munte îndepărtat unde dintre unduirile frunzișului cenușiu selenar se profila un castel în aceeași nuanță. O luminiță pătrunzătoare, mocnită, asemeni unui gând se înfipse în coroana unui copac și se preschimbă într-un nor roșiatic. „Unde o fi ea în lumea asta? De câtă vreme nu mi-a dat vești. De data asta e grav, căci a refuzat să fie interpreta Arachnei mele în seara asta. I-am pricinuit vreo durere pe care ea nu mi-a dăruit-o? Cine e mai priceput ca noi doi în a suferi și a provoca suferințe? Știm că nicăieri nu lucrăm mai bine, că niciodată nu suntem mai artiști ca atunci când suntem prezenți amândoi, unul pentru celălalt. Și în ciuda tuturor cuvintelor mânioase, în ciuda a toată lehamitea și ura ne aruncăm iar și iar unul în brațele celuilalt. Nu există în lumea asta o comedie pe potriva iubirii noastre. În spatele tuturor pasiunilor noastre, plăsmuirilor sălbatice aprinse de dragostea noastră, arta zâmbește ironic pândind din culise, dornică de material pentru un nou rol. Din când în când, unul descoperă că celălalt joacă doar o comedie. Și deodată ne apucă pe amândoi greața și fugim unul de celălalt. Dar patru luni mai târziu apărem amândoi la repetiție. E o chestiune profesională. N-are nimic de-a face cu iubirea — nimic din dragostea pentru care tânărul își petrece treaz nopțile trudind și de dragul căreia tânjește după faimă. Căci aș vrea să știu la ce servește faima dacă nu aduce cu ea dragostea... Ah, e o fantasmă la fel ca ea. Cu cât fugi mai iute pe urmele ei, cu atât mai mult îți scapă. Pe când eram un ilustru necunoscut, avea un corp, era un rege fluturând o coroană de aur. De când am cumpărat-o bucată cu bucată — ce sentiment îmi mai poate inspira? Celebritatea e o minciună sclipitoare despre persoana mea pe care eu însumi am răspândit-o prin tot locul. E pentru cineva care nu sunt eu. Nimeni nu trebuie să știe adevărul despre mine. N-au decât să zică: Malvolto ăsta tratează femeile și viața cu toată hotărârea — are o reputație cam îndoielnică. E un om de oțel în lupta pentru existență, iată care e sufletul artei sale. Măreția și puterea unei rase au prins viață într-un poet. El e dovada vie că pot răsări și dintr-un piept îngust. Renașterea s-a întors, gata de luptă… Asta au de zis, și nu trebuie să aibă nici cea mai mică bănuială despre fricile mele întunecate, despre umilințele pe care fiecare femeie, fiecare operă de artă, fiecare om sănătos mi le-au inculcat; nicio bănuială că fiecare din paginile mele în care viața palpită cu sânge veritabil e plătită cu o jumătate de zi de deprimare și exerciții de recuperare fizică. Nu doresc să le treacă prin gând. Desigur, în spatele oricărei frumuseți desăvârșite se află suferința ținând dalta în mână. Nu se cade să fiu orgolios? Mă încearcă o mândrie melancolică pentru o operă care a fost creată nu din forță, ci doar din aspirația către ea; pentru o viață fără vigoare veritabilă care nu face decât să-și înalțe dorința înfrigurată precum Niobe brațul. După tot ce am avut, azi încă tânjesc după femeie. Visez la ea ca la douăzeci de ani — doar că lipsit de speranță. Căci am pus-o la încercare și am văzut că nu poate fi însoțitoarea comediantului. Îmi seamănă prea mult, ce are ea să îmi ofere, ori eu, ei. Și ea dorește aplauze. Vrea să fie plătită cu pasiuni : — mă costă prea mult. Am nevoie de sentimentele mele ca să le înfățișez oamenilor. Trebuie să-mi cruț sufletul ca alții să se poată îmbăta prin el. Cu cât împărtășesc mai multă viață, cu atât mai săracă devine a mea proprie. Dar această rară și autentică femeie care se lasă pur și simplu pradă unei pasiuni nechibzuite; care nu se îndoiește de nimic, nu cere nimic, nici aprobare, nici martiriu; care-și adună întreaga viață fără ezitare, fără vreo considerație pentru lume, reputație, viitor pentru a o proiecta în a mea, pentru a mă face bogat, pentru a respira prin mine și a-mi împărtăși soarta: o asemenea femeie firește nu există pentru mine. Chiar dacă mi-ar trece pragul în carne și oase, miracolul ar fi incomplet. Întrucât nu ar avea suficient spațiu în mine, în viața mea de zi cu zi: ar fi prea mare, prea puternică; nu-i loc decât pentru dorul ce-l inspiră! I-am dus din nou dorul astă seară, pe scenă, prin gaura din cortină, îndărătul căreia eram postat! Pe toate le-am dorit!” Mario Malvolto și-a lăsat capul pe spate, a suspinat adâncindu-și privirea în râul palid de stele. „Le-am cunoscut aproape pe toate. Pe unele le-am posedat, pe altele le-aș fi putut avea. La ce bun? Să le folosesc pentru educația mea sentimentală și pentru cariera mea socială, ca pe mica prințesă Nora, sau ca studiu pentru douăzeci de roluri diferite, ca pe Tina, tragediana? Sau să fie niște biete marionete articulate ca Mimi pe care să le împodobesc în vis cu pasiuni pe care nici eu, nici ele nu le am simți? Oare au să descopere într-un sfârșit cine sunt și au să mă alunge jignite și pline de dispreț?... Obosești să tot culegi din ochi stelele, una câte una, ca la urmă să rămâi cu mâinile goale... Astfel străluceau ele astă seară pe rândurile de teatru.” Contemplă o stea mare, matură. „Linozzo. Nas lățit și turtit de tip egiptean, ochii lungi, foarte apropiați. Sprâncenele direct sub părul în valuri, negru și gras. Buze alungite, moi, umede, intens colorate, mișcătoare. Cel mai mult stârnește dorința când ține un evantai strălucitor la comisura gurii sau când își lasă capul pe spate și zâmbește peste umăr, din colțul ochilor... Nu și-a luat ochii de pe mine cât am stat în loja reginei. E ambițioasă, ar putea fi a mea.” Ochii lui s-au agățat de alți aștrii. „Borgosinale. Figură dolofană, cu bărbia lăsată, ochi sălbatici, holbându-se dintr-o coamă luxuriantă de păr roșcat-castaniu, peste un guler somptuos de hermelină. A fost una din primele care m-au stârnit. Pe chipul ei devastat îmi amintesc de atâtea emoții afectate. Ea o fi fost sinceră? Una imposibilă: Lancredoni. O prințesă zveltă cu piele cafenie. Un gât țeapăn susținea capul mic și neclintit cu liniile fine ale nasului și frunții. Mâneca lungă de dantelă i se revărsa din umărul povârnit, fragil și pur, despuiat. Prințesa cască de sub strălucirea rece a diademei sale... Și în noaptea astea, din spatele cortinei mele, am siluit-o! Am triumfat asupra ei, știind că m-am înfruptat mai abitir din ea decât cel care o ține în brațe în fiecare noapte! Ce-a rămas? Poate câteva pagini pe care să le dau la tipar. Dar pentru mine, în suflet?... Fetele! Erau așezate în dreptul meu, foarte aproape, și priveau cu ochii lor senini dintr-o lume înspre care nu duce niciun drum. Cantoggi mi-a întâlnit o dată privirea în gaura cortinei. M-a speriat adânc această uitătură aruncată fără să știe încotro. Care dintre ele va veni să-mi ia mână și să mă conducă acasă în acea țară a ei unde simțirea e puternică și inocentă! Niciuna. Căci n-au nimic mai urgent de făcut decât să învețe și ele comedia. Gemma Cantoggi, fata proaspăt venită de la țară, s-a căsătorit cu Lanti, un destrăbălat căruia i-a trecut vremea. Faină treabă. Dacă e să ceri uneia să te ajute să uiți cine ești — pesemne că nici tu nu ar trebui să știi nimic despre ea? Într-un stal era așezată o străină frumoasă, un profil puternic după panglica de catifea a pălăriei largi. O eșarfă unduitoare o acoperea până la buze într-un tifon roz...” Mario Malvoto continua să viseze când au cotit-o înspre piața Settignano. Lumina lunii se cernea albăstruie pe frontonul îngust al bisericii, arcuit în relief plat. Un felinar solitar licărea orb în vasta noapte înstelată, în miezul căreia orășelul ațipise pe dealul său. Un zgomot se sparse pe undeva. Mario Malvolto zări în spate ceva negru mișcându-se pe lunga străduță. Desigur, era trăsura de mai înainte, coviltirul ei era tras. O rază de lună trecu brusc deasupra ei; ceva alb s-a înclinat în afară. Cărui loc din împrejurimi îi putea aparține vehiculul? Niciunuia, a zis vizitiul. A dispărut în umbră. Au părăsit străduța și au urcat o vreme înspre munte. Mario Malvolto a coborât, a făcut câțiva pași între două garduri vii, apoi a urcat unsprezece trepte; s-a regăsit în fața ușii sale. Servitorul său dormea dinainte. Mario Malvolto a pășit peste el, a luat lampa de pe masa din vestibul, a urcat scările și a intrat în biroul lui. De pe rafturile bibliotecii busturile de femei în porturile lor strâmte și antice zâmbeau alb, sobru din visurile lor abrupte; iar marile perle din jurul frunții lor păreau să se legene pe șiragul lor în lumina lunii. Încăperea era atât de luminată, încât Malvolto a stins lampa. S-a rezemat de ușa deschisă a terasei. Cât de albă era grădina! Tot acel frunzet greu și întunecat peste întreaga creastă a coline până sub zidul cu baldachinul său de ilex strălucea într-o încântare palidă și magnifică. Glicinele atârnau în jurul chiparoșilor morți și rigizi precum o mantie de argint. Iar cameliile înfloreau asemeni unor fantome. S-a uitat din nou în cameră și s-a speriat. Preț de o clipă i s-a părut că omul de o mărime supranaturală de pe peretele puternic iluminat își flutură sabia în aer. Mario Malvolto i s-a adresat în gând unicei picturi care-i urmărea zilnic de sus munca: „Ne regăsim din nou. Când te-am părăsit în seara asta, eram gata de luptă, încordat pentru un succes răsunător sau o înfrângere cruntă. A fost o victorie. A sporit cu vinul și discursurile. Am plecat sigur de triumful meu. Nu am altceva de făcut decât să-l scot din piept pentru a-l vedea, nu-i așa? Și pe drum, într-o noapte cu lună, plină de reflecții fantasmagorice, s-a transformat într-o înfrângere — o, o înfrângere discretă, palidă și mult mai groaznică decât dacă aș fi fost fluierat zgomotos la scenă deschisă. Ai cunoscut și tu o victorie care să se transforme brusc și să se îndepărteze de tine chiar când răsuna mai zgomotos? Războiul și arta sunt aceeași exagerare supraumană. Îți e cunoscută greața de după orgie? Răspunde, Pippo Spano! Stai aici, drept, cu picioarele de fier depărtate, cu sabia gigantescă de-a curmezișul peste mâinile de bronz. Ai încheieturi înguste, ești agil, gata de asalt, de vânătoare, de îmbrățișări pătimașe și de înjunghieri fioroase, pregătit pentru vin și sânge. Chiar în sunetul numelui tău se petrece șuieratul unei arme mânuite și apoi o lovitură spintecătoare. Fierul se arcuiește peste pieptul tău lat și o curea de aur încinge șoldurile tale subțiri peste albastrul vesel al tunicii. Ai o barbă scurtă și despicată, gura ta se impune brutal pe chipul tău auster, iar buclele de păr blond cenușiu atârnă de o parte și alta. Cu capul tras înapoi privești de peste umăr cu ochii larg-deschiși, ageri și cumpliți. De privești îndelung, pare că surâde. Acest surâs reiese dintr-un exces al unei înfiorătoare încrederi în sine, un surâs care nu se poate demonstra, ci doar bănui, un surâs care te descumpănește adânc, te îngrozește, te înlănțuie, căruia îi reziști ca apoi în final să-l venerezi! De vreme ce știi să biruiești atât de colosal, cât de oribil trebuie să fi fost uneori învins! Într-adevăr! Cât a trebuit să suferiți, tu și pictorul tău care era la fel de puternic ca tine. Marile opere de artă — viața sau portretul tău — se ridică la înălțimi atât de strălucite doar pentru că au profunzimi atât de înspăimântătoare. Ah, tu, biruitor al turcilor, să nu te prefaci — te aud cum țipi înnebunit când primești o lovitură. Te văd cum sângerezi când un prieten te-a trădat. Încerc să-mi închipui beția sângelui pe care ai trăit-o de câte ori o femeie și-a îngropat degetele ascuțite în inima ta.” Mario Malvolto și-a încrucișat brațele. S-a apropiat cu ochii ațintiți pe fața condotierului. A șoptit: „Vezi tu, după asemenea beții tânjesc și eu acum. Sunt prea fragil pentru ele și prea rezervat, de aceea creez oameni care sunt altfel. De aceea te afli aici, ca să fii conștiința mea, ca îndatorirea mea spre măreție. Trebuie să-mi faci silă de dorințele măsurate, de suferințele cumpătate cu care noi cei născuți mai târziu anevoie ne resemnăm. Arta noastră se fecundează cu suferințe rococo spălăcite, ornamentale și fără măreție. Destine derizorii de neurastenici se întind peste o existență burgheză de șaptezeci de ani, în timp ce te uzezi zilnic pentru câteva parale de suferință și bați monedă pentru confort. Artistul sapă încordat în sufletul său constipat, mereu doar în al lui și scoate la lumină tristeți pe care le arată vanitos în tot locul. Cu ironie ranchiunoasă evită să privească tot ce este puternic și trăiește în culori vii. Dar eu astfel intenționez să trăiesc! Vreau să fiu risipitor; în anii mei puțini de viață arta mea trebuie să-mi dea o a doua viață mai puternică. Nu vreau să știu nimic de molâul care sunt; sunt deja destul instruit despre el. Vreau să trăiesc frumuseți străine, dureri străine. Cu adevărat străine. Femei care se sacrifică; nobile cu dorinți exorbitante; maeștrii care-și descarcă prea plinul de suferință într-o bucată de marmură. Ei cioplesc figurile infernului din blocul de piatră, iar durerea lor este vârtejul care duce sufletele printr-o întunecime purpurie... Vreau să emigrez la ei, înlăuntrul celor care încă nu apleacă urechea la capriciile nervilor lor; și al căror destin nu rămâne prizonier în sărăcia propriului sânge. Nu, afară, în lumea liberă, îi așteaptă lupta, iar ei trebuie să se năpustească în iureșul ei! Voi pătrunde în viața lor ca într-o lume înconjurată de garduri din spini, mai exuberantă și mai impulsivă, unde domnește violența și beția uitării de sine, unde te ospătezi cu înfrângeri indicibile și glorii nemaipomenite; unde trăiești pe deplin și mori subit. Și femeia pe care tu, Pippo Spano, ai puteau iubi este răscumpărarea tuturor dorurilor mele. Este ultima care iese în întâmpinarea mea din lumea dezvrăjită de mine. Nu-i așa...” Iar Mario Malvolto uitase de sine și vorbea mai tare. „Nu-i așa că îmi iese în întâmpinare? O crezi, Pippo Spano? Ea vine...” S-a întrerupt: ea era aici. Ea era aici pe pragul micului salon alb. Umbrele i-au fost brusc risipite de razele lunii. Ea însăși era albă și învăluită de lună. Chipul ei palid, cu nasul scurt, cu buzele viguroase era încadrat de cosițe groase, negre. La fiecare răsuflare, flori argintii, brodate se desprindeau de pe figura ei măruntă și subțire, de pe umerii și gâtul ei; prindeau viață odată cu respirația ei. Și-a ridicat brațul înspre draperia ușii, iar mânecile ei, numai calicii de flori, s-au împrăștiat într-o sumedenie de petale albicioase. Brațele ei, pistilul dinlăuntrul lor, licăreau în luciul lunii. Mario Malvolto s-a tras înapoi. Și-a dus mâna la frunte. O halucinație? Băuse mult, dar și mai mult îl apucase exaltarea. Totuși inima lui bătea calm și puternic, își simțea spiritul mai senin și mai liber decât de obicei. Fantoma aceea n-are de gând să dispară?... Făcu doi pași iuți în direcția ei. Dar aceasta nu s-a risipit, ba chiar a vorbit. Tânăra a rostit suav, simplu: — Mario Malvolto, te iubesc. Am venit să ne iubim. II MINUNEA Atunci a recunoscut-o pe Gemma Cantoggi. — Dumitale aici? Dar, contesă, un cuvânt ar fi fost suficient, s-a bâlbâit el. M-aș fi grăbit la dumneavoastră. — Sunt deja aici, a răspuns ea. — Dar vă compromiteți! — Nu, nu. Avem o casă de vacanță în apropiere. Se crede că voi înnopta acolo. Părăsesc uneori casa din oraș pe timpul nopții, am asemenea capricii. Doamna mea de companie a venit cu mine. Îmi împărtășește secretul. O privea dubitativ. Era Cantoggi care urma să se mărite cu Lanti, un destrăbălat căruia îi trecuse vremea; era una din femeile foarte frumoase pe care toți bărbați o vor dori o vreme și toate femeile o vor urî; o femeie pentru care un băiat își va lua zilele; una care se va învârti în iureșul modei timp de douăzeci de ani, iar când va fi trecută, va fi promis fericirea la o mie, și-și va fi ținut promisiunea față de o mână de amanți, și va fi lăsat în memoria câtorva bătrâni rămășița unui parfum amețitor. Dar ce erau ele în sine? Ce le făcea să trăiască? Știa: influența lor, martiriul bărbatului și aplauzele mulțimii. A venit aici ca o colegă, ca o actriță dramatică la un artist? Dorea să obțină un sfat cum să ajungă pe culmile cele mai înalte? Nu înțelesese nimic din cuvintele ei, nu crezuse nimic, a întrebat agitat: — Ce vă aduce aici? — Iubirea ce v-o port, Mario Malvolto, a repetat ea, iar glasul i-a tremurat ușor. — Contessina, sunteți o copilă. Dacă mă iubiți de ce nu ați cerut unui prieten de-al dumitale să ne facă cunoștință? V-aș fi căzut la picioare. — Acasă nu am fi fost liberi. Ca să ne putem iubi, ar fi trebuit să ne căsătorim. — Ah! A simțit o satisfacție răutăcioasă. — Contessina Cantoggi nu m-ar dori de bărbat! Iar ea, fără să înțeleagă: — Mi te-ai fi încredințat, Mario, fără să știi cine sunt. M-ai fi asigurat că mă iubești și poate te-ai fi prefăcut. Când aș fi descoperit acest lucru, totul s-ar fi terminat. Vreau să ne iubim fără știința nimănui. Oare n-o să te lași flatat că: ești iubit de frumoasa Cantoggi și că întreaga Florența o știe? Mă înțelegi? Nu se poate așa ceva. El a murmurat: — Crezi că vanitatea mea e atât de josnică? — Nu, nu cred. Iertare! Sunt geloasă în avans. Vreau să te închid aici! A intrat în cameră pășind spre el înviorată. — Și n-aș putea suporta să ne vedem în prezența străinilor, să fim nevoiți să ne vorbim cu precauție. Vreau ca în fața ta să fiu întotdeauna... — ascultă, te iubesc! Și-a deschis brusc brațele, renunțând la ultimele rămășițe de timiditate: — Vreau ca în fața ta să fiu întotdeauna goală. Copleșit de un val de emoție, a luat-o în brațe. — De aș putea crede că te afli cu adevărat în brațele mele. A suspinat lipindu-și buzele de părul ei. Femeia unică cu dorința nesăbuită de a-i îmbogăți viața: era aici, minunea era aici. Una din fetele care privește cu ochi limpezi din lumea ei unde nu se poate ajunge: era aici, minunea era aici. — De-aș putea-o crede! — Dar mă poți simți, a zis ea tremurând. Și mai trebuie să simți că te iubesc. — O simt, a spus el cu mai multă milă pentru el decât pentru ea. — Și vrei să mă iubești? — Vreau. Și cum o vreau! a exclamat el îndurerat. Ea a întrebat cu chipul ascuns în gâtul lui: — M-ai găsit vreodată frumoasă? Ai vrut să fiu a ta? — Întotdeauna, doar pe tine! Știa că minte și totuși era sincer. Dorise toate femeile și întotdeauna le va dori pe toate. Dar nu se regăsesc toate în fata aceasta? Poate, poate. — Și eu, a zis ea privind cu ochii măriți. — Întotdeauna, doar pe tine! — Atunci știi că în seara asta ai întâlnit o privire prin gaura din cortină. Știi și a cui? — Nu. — Nu? Nu m-ai remarcat de mai multe ori în staluri? — Nu. Nici cum arăți nu știam prea bine. Când ai pășit pe scenă, aveam îndoieli. Putea fi și un străin, vreun prieten de-al tău. El rămăsese fără cuvinte. — Am locuit foarte mult la San Gimignano, a explicat ea. Locuiesc aici doar de când a murit tata și fratele meu se află în garnizoană la Florența. — Deci ai venit fiindcă sunt faimos. — Faimos? Nu știu. Poate că s-au spus prostii despre tine în prezența mea; dar fără să știu că se referă la tine. Ți-am citit cărțile, dar n-am dat importanță numelui tău. Mario Malvolto s-a gândit: „Iată ce înseamnă faima.” — În cărțile tale se regăseau oameni pe care îi puteam înțelege. Îmi ziceam: așa m-aș fi comportat eu, așa aș fi simțit eu, dacă... — Dacă... — Dacă l-aș găsi pe bărbatul acesta. Cu logodnicul meu, eram sigură, n-aș fi putut trăi nimic asemănător. — Da, sunteți logodită. — Eram. Înainte să vin la tine, i-am scris că legătura noastră s-a rupt. — Nu pot să înțeleg toate astea. — E atât de simplu. Astă-seară, în piesa ta am văzut trăind și murind aceeași oameni pe care îi cunoșteam din cărțile tale. Erau mai aprigi ca cei cu care iau cina și merg la plimbare cu trăsura. Nu zâmbeau la fel de mult și îi puteam crede — fiindcă mureau! — Fiindcă mureau. — Ajunsă acasă am căutat numele autorului acelor romane. Era al tău, așa că m-am pornit încoace. Era încântat. O pasiune atât de încrezătoare, atât de hotărâtă! Și putea să o vadă, să o atingă! Însă s-a gândit: ea are așteptări mari de la el. Brusc a trebuit să-și înăbușe teama. — Prin urmare crezi că sunt aidoma creațiile mele? Poate că le-am creat tocmai fiindcă eu nu sunt așa. — Dar tu le-ai creat. Trebuie să le fi purtat în inimă... E atât de simplu, astă seară am văzut deodată în clar. Dacă oamenii pe care i-am putea iubi nu trăiesc în lumea noastră — dacă nu trăiesc nicăieri — să-i căutăm totuși în inima celui care i-a visat! De ce femeile nu fac asta? Ar fi fost o prostie să nu vin la tine. — Nu sunt atât de puternic... Simțea că se luptă cu acea fată de șaptesprezece ani de parcă ar fi fost pe viață și pe moarte. — Logodnicul tău, contessina, e un erou în comparație cu mine. Forța lui e mai degrabă artificială decât reală, o știu, e mai multă încordare de scrimer și vivacitate deziluzionată decât mușchi și nervi. Dar pare, cel puțin dinafară, un cavaler întreprinzător. La urma urmei, puteți aștepta multe de la el. — Știu cam la ce mă pot aștepta, a replica ea scuturând din umeri. S-a așezat la masa lui în scaunul de unde lucra. S-a jucat cu un condei, a aruncat pe jos un caiet de notițe și și-a proptit capul în mâini. — Când mă vizita la San Gimignano, când stăteam cu el în grădină, în turnul de veghe în ruină, sus printre iederă, iar la picioare întinderea albastră — știi cum îmi părea? La fel de străin ca un englez ce face fotografii. Crezi că a avut cel mai mic habar despre tot ce am simțit acolo, despre tot ce se poate simți la șaisprezece ani înlăuntrul acestor cuiburi de iederă și pe acești pereți găuriți, calzi, printre șopârle. M-aș fi rușinat să-i mărturisesc vreun cuvânt... Ție... — Mie? a întrebat Mario Malvolto întinzându-și mâinile cu un sentiment de vinovăție după cadoul pe care ea îl dăruia. — Ție am să-ți spun! Și a sărit în picioare. — În plus, îl știi deja. Și tu l-ai simțit, de la tine l-am învățat. El s-a împotrivit. — Noi, poeții, ne îndeletnicim cu un meșteșug dubios. Vă furnizăm bucurii, dar asta nu înseamnă că ne aparțin... — Vrei s-o faci pe-a modestul. Ești cochet. Și când el a făcut un gest de negație: — Ori nu mă crezi? Amândoi și-au întins brațele simultan. — Să nu te cred! Era cu neputință. Suflarea, privirea, liniile corpului ei prevesteau adevărul. Liniile acestui corp gingaș, acest suflet întrupat îl inunda, vibrând cu pasiune. Tremura sub ele, își dorea aprig să-i învăluie inima și să i-o smulgă cu toate artificiile dinăuntru, să i-o siluiască și s-o înrobească pentru totdeauna. Să nu simtă nimic altceva decât pe ea! Ce țel — și ce obnubilare pentru a-l atinge! — Ascultă, a implorat el, răgușit de chin, te înșeli asupra mea, Gemma. Nu sunt la fel de sincer ca tine. Nu pot să fiu. — Ai spune așa ceva dacă nu ai fi? — În aceste clipe mă străduiesc să fiu. Dar nu trebuie să mă ispitești prea tare. Crede-mă, cât o fi de rece logodnicul tău — e mai plin de sentiment ca mine. La urma urmei, îți seamănă mai mult. Ai mai multe de așteptat de la el. — Știu ce mă așteaptă. — El nu poate să privească îndărăt la visurile tale de copil. Fii fericită că nu poate. Te va iubi cu și mai multă bunăvoință exact cum ești acum de vreme ce nu are talentul să-ți îndruge minciuni despre ce nu mai este sau n-a fost niciodată. Ea s-a îndepărtat din nou de el, a luat loc pe otomană, și-a încrucișat brațele peste perna de căpătâi rezemându-și astfel pieptul. — Nu știu doar asta, a zis ea în șoaptă privind lung înspre lună. Amantele lui mi-au povestit despre el. — Traffetti? a întrebat el iute. — M-am dus la ea. Te miri? E o mare cântăreață și o femeie frumoasă. M-am gândit că n-are motiv să nu-mi zică adevărul. Iar ea e singura care mi-l poate spune... Ei bine, e nevolnic, poate foarte puține. Cum să-ți descriu? El a sărit speriat înapoi. „Mă luați drept un taur?” Ea i-a citit gesturile. — Nu sunt un copil, pot să mă pronunț. Are nevoie de excitanți și stimuli artificiali, cere de la amantele lui lucruri pe care... pe care Traffeti a trebuit mai întâi să mi le explice. — Ah, ah! Ți le-a explicat? El s-a gândit: „O fată care se duce la o prostituată să culeagă informații despre potența logodnicului ei! Nu, nu mi-aș fi putut imagina așa ceva, nimeni n-ar putea!” L-a privit cu ochi mari. — Iar tu... n-ai nevoie de toate astea. El a încuviințat uimit: — Nu. Ea s-a înviorat. — Vezi tu, mi-ai atribuit dorințe josnice, o știu, nu nega. Nu mă cunoști. Cel mai rău nu e că îi neputincios. Dar e lipsit de iubire. Traffetti îl iubește, a plâns când mi-a mărturisit! — Dar de curând s-a bătut pentru tine, a spus Malvolto fără să gândească. — Nu mi-ar plăcea ca cineva să se bată în felul acesta pentru mine. Tot timpul a rămas pe poziție rece și liniștit ținând la distanță adversarul mânios — cu ochii pe vârful sabiei celuilalt — până când a putut în final să-l nimerească. Cine răzbună o iubită jignită, luptă în alt mod! Nu iubește, asta ți-o zic eu. „Ei bine, nu,” a gândit Malvolto și a renunțat să-l mai salveze pe acel logodnic. Se uita cum fata își desfăcea corsajul. Câteva podoabe s-au rostogolit pe covor. Printre fireturi licărea ușor pielea străbătută de vine albăstrii. Se comporta ca o copilă revenită acasă după o hoinăreală prelungită, obosită și fericită. — Niciodată n-o să-i pot simți sufletul. Pe al tău l-am simțit adesea. Ți-l aduc pe al meu. S-a ridicat. — Și trupul. S-a repezit asupra ei, a căzut în genunchi, i-a sărutat rochia și mâinile. Deodată s-a încălzit față de simțirea acelui suflet care avându-l pe el în gânduri atâtea luni s-a eliberat din captivitate, din lațurile străinilor; suflet care după ce a orbecăit ca un somnambul și-a găsit calea prin pădurea luminată de luna premonițiilor sale profunde, pasionale. Aici era, aici a pășit din camera albă într-o rază de lună. Aici era, creată pentru el, fără el, neînțeleasă. Ea era aici la pieptul lui, să-l salveze, să-l răscumpere în sfințirea vieții, să-i insufle o lungă respirație, să-l învețe totul despre sentimentele uitate și gesturile grandioase! — Te iubesc, Gemma! Ea doar a zâmbit cu mâinile în părul lui. „Dar o cred!” a exclamat în sinea lui. „Miracolul s-a împlinit pentru mine, sunt destul de puternic să o cred și să-mi găsesc în el salvarea!” S-a ridicat, a îmbrățișat-o... Deodată l-au trecut fiori reci. „Acum o crezi, cabotinule. Dar mâine în zorii zilei te vei gândi ce-i de făcut artistic cu minutul acesta de credință.” „Dar o iubesc,” și-a asigurat el oponentul. „Și ea pe mine. Nu sunt oare om?” „Nu, nu ești așa ceva. Doar o faci pe-a unul. Evită măcar o dată efectul tău din milă pentru această copilă. Gândește-te...” „O, știu, mi-e frică. Aceasta nu e o aventură la care să te îmbarci și apoi să-i dai drumul de îndată ce te-ai săturat. Nu e o casă cu două intrări. E o vale stâncoasă peste a cărei singură poartă apele se precipită imediat ce ai intrat! I-a dat drumul fetei cu reticență. Ochii lui, rătăciți de durere și vânați de-a lungul pereților au întâlnit deodată privirile lui Pippo Spano. Acum Pippo Spano zâmbea. Teribilul său zâmbet ce nu putea fi dovedit rostea cu vorbe limpezi: „Aceasta e tăria cu care eu, conștiința ta, ar trebui să te forțez? O femeie vine, te imploră. Sângele tău te împinge înspre ea. Și de dragul gândurilor bolnăvicioase ai de gând să alungi viața fierbinte? Fă-o — dar să nu mai încerci vreodată să te strecori din lumea celor slabi în lumea mea unde se iubește, se tâlhărește și, dacă e necesar, se și moare de dragul ei!” Mario Malvolto a ridicat-o pe Gemma. Tot sângele i s-a urcat la cap, întocmai ca unui războinic a cărui soție trofeu îl cuprinde de după gât cu brațele ei albe, și o duce în dormitor. III Credința Mario Malvolto stătea singură pe terasa sa și contempla zorii. Gemma plecase, iar el asculta ultimele vibrații ale fericirii pe care ea le făcuse să sune înlăuntrul său. Curând aveau să se piardă. Dacă ea s-ar întoarce și în seara asta în aceeași glorie a pasiunii — în ce stare îl va găsi? Nu știa nici el. Cine știe încotro l-ar putea duce douăzeci de ore. Va face o sforțare să se întoarcă la ea. Poate va reuși. „Nu, nu. Ne despărțim de îndată. Nu vreau să o mai revăd. Trebuie să acționez cu fermitate, căci încă o doresc și o voi dori încă și mai des... Îi voi scrie. Va avea mult de suferit. Va fi o durere iute, fugace ca fericirea. De nu mori din asta, a și trecut. De voi fi acum compătimitor și voi încerca să o amăgesc — asta va da pricină la lungi, lungi temeri, reînvieri tremurătoare a ceea ce e menit să moară.” A coborât în grădină, a mers pe cărări aplecat pe sub copaci imaginându-și această scrisoare: „Adorata mea Gemma! Azi mai am încă dreptul să te numesc așa. Dacă te-ai întoarce deseară, ar deveni pesemne deja o minciună — prima din seria de minciuni cu care iubirea noastră își va duce greu zilele. Nu vreau așa ceva, suntem prea puternici și prea fericiți. Vreau să răsplătesc sinceritatea sentimentelor tale cu adevărul pe care îl pot oferi. Ascultă, Gemma mea. Mă iubești pentru totdeauna, nu-i așa? Ești convinsă că mă iubești pentru vecie. Și consideri nul un sentiment care-și prevede moartea. Dar, Gemma, acesta este cazul meu. Of, iar în anii ce vor veni voi dori la fel de puternic să fii lângă mine ca și în clipa asta! Dar dacă vii în două ore, vii poate deja prea târziu. Iubito, pesemne chiar și-n seara aceasta în puterea îmbrățișărilor noastre îți voi fi deja necredincios. Cine știe dacă nu m-am gândit la cuvinte care să poată descrie această îmbrățișare? Arta, Gemma, este rivala ta, și nu trebuie să o tratezi cu ușurință. Uneori când vei intra în camera mea cu brațele deschise mă va ține lipită de pieptul ei tare.” Mario Malvolto privi cum un ciorchine de glicină alunecă prin căușul mâinii sale și se gândi: „Piept tare? Arta are pieptul tare?” Pentru moment, expresia i s-a părut bună. „Presimt că nu mă înțelegi. Ești de părere că o îndeletnicire poate fi lăsată deoparte imediat ce apare o femeie. Lanti, dacă te vei căsători cu el, își va expedia calul de îndată ce o dorești. Un broker va renunța la clienții săi. Banul e o pasiune care rezistă rareori în fața unei femei. Cu arta, Gemma, e cu totul altfel. Doar arta, războiul și puterea sunt excese nefirești care vor omul în totalitate. Dintre cele trei, arta e cea mai nefastă, le conține pe celelalte două. Doar ea își golește într-atât victima, încât nu mai e niciodată în stare de un sentiment veritabil, de o dăruire sinceră. Gândește-te că lumea nu e pentru mine decât un material din care se fac fraze. Tot ce vezi și apreciezi — zidurile tale din San Gimignano, peste care visurile tale din copilărie alunecau ca niște șopârle: nu mi-ar produce nicio plăcere dacă nu ar evoca frazele care să le oglindească. Fiecare noapte de aur, fiecare prieten plâns, toate sentimentele mele și chiar durerea mea că sunt într-atât de pervertite — sunt material pentru cuvinte. Și tu vei fi la fel. Gemma, așa ceva e insuportabil. Nu voi sta împreună cu femeia mea fericit să o privesc. Voi reflecta cum să îi descriu mai bine profilul, cum și în ce manieră să o observ pentru a suscita în mine o imagine surprinzătoare și un cuvânt deosebit. Când simt sub degetele mele carnea ta minunată — folosesc un cuvânt cu adevărat banal: minunat — voi căuta unul mai artistic, unul în care esența cărnii tale și doar a cărnii tale să fie cu totul cuprinsă. O, îmi voi da toată silința în ce te privește, mă vei vedea adesea clocotind de sentiment, de dor după tine. Să nu crezi că asta e dragoste! Mi-e necesar să mă furișez în sentimente pentru a fi în stare să le descriu. Îmi trebuie să pătrund în persoane puternice, frumoase, așa cum ești tu, să tremur împreună cu ele, să simt plăcerea cu ele, să fiu blestemat cu ele și să le împărtășesc căderea. Nu pot cunoaște oamenii pornind din interiorul meu, întrucât nu sunt unul dintre ei; sunt un actor. Gândește-te la toate femeile pe care le întâlnești în societate, care îți zâmbesc; gândește-te la fiecare dintre ele și află: te-am înșelat adesea cu ele și o voi face din nou — în sufletul meu. Și totuși în el n-ar trebui să fie loc decât pentru tine! Dar și mai rău: te voi înșela cu tine însăți, cu o Gemma falsificată. Creațiile mele pe care le iubești și de dragul cărora ai alergat la mine și în brațele mele, Gemma, erau toate la o vreme oameni veritabili. Le-am falsificat pentru efectele mele artistice. Tot astfel te voi falsifica și pe tine. Deja sunt pe cale să o fac. Această scrisoare e prima bucată artistică în care mă folosesc de tine.” Mario Malvolto avea lacrimi în ochi. Suferea sincer; dar era în avantajul lui să sufere. „Scrisoarea mea va fi bună,” și-a spus el. „Ție, Gemma, ca femeie, îți vor fi necesare perioade în care să fii capricioasă, bolnăvicioasă și nefericită; vei căuta ajutor la iubitul tău. Ți-l voi acorda, să nu te îndoiești de asta. Pentru propria folosință și să trag învățătură. Suferințele tale și compătimirea mea, ambele mi-ar putea veni la îndemână... Da, dacă ai muri — frumoasa mea Gemma, voi dispera, cu siguranță. Dar încă înainte să-ți dai ultima suflare, deznădejdea mea și moartea ta se vor converti în două roluri. Nu mă urî pentru asta! Dincolo de strălucirea rampei trăiesc într-o grea singurătate care mă separă de toate sentimentele nesăbuite, neexploatate. Cât de mult îmi doresc ca lucrurile să stea altfel — și ca bătăile inimii care mă cuprind în beția sângelui tău cald să nu fie un substitut pentru agitația care iese dintr-o călimară. De m-aș putea dărui ție cu totul, odată și pentru totdeauna! Să renunț la tot ce am cucerit și am ajuns să fiu printr-o îndelungată artă; să aștern totul la picioarele tale! Să nu se mai știe de mine altceva decât că am dispărut de dragul unei femei. Și aș dori să întind sub pașii tăi gingași tot ținutul cuprins de faima mea ca o neîntreruptă pădurice de lauri. Toate dorurile mele se avântă înspre cei puternici care au putut-o face, după condotierii vieții care într-o singură ceas își devorează întreaga viață și mor fericiți. În loc să ne părăsim amărâți, ar fi trebuit să murim, o, Gemma, chiar în dimineața asta!” Mario Malvolto s-a întrerupt. „De ce nu deseară?” a exclamat el între umbrele aprinse a două tufe de trandafir. „De ce nu poimâine dimineața, ori într-o altă zi când vom fi fericiți! Observă, amice, ce josnicie burgheză ești pe cale să comiți, una dintre cele mai banale! Vreți să te descotorosești cât mai repede de fata care ți-a oferit plăcere. Îi dezvălui mizerii secrete care te privesc doar pe tine. Nu ai niciun drept să o faci. Că o dată ai luat-o ca un bărbat puternic, că ai cărat-o în dormitor ca o parte din pradă — fă-ți datoria și rămâi puternic! A venit la tine ca la un artist de odinioară care putea mulțumi două femei în același timp, una aflată pe pânza prinsă de șevalet și una pe pat. În fond, ți-e teamă că una sau alta ar putea să-ți vină de hac. Așa că mori pentru ea! Minunea s-a împlinit pentru tine. Acest miracol, numit femeie, care a apărut și a intrat în camera ta dintr-o lume mai impulsivă și mai luxuriantă, descântată de dorul tău. I-ai dat binețe; acum binevoiește și crede! Încrede-te că te va salva! Și de ești prea slab să crezi, mori fără să-ți trădezi îndoiala ca un martir care se lasă țintuit pe cruce fără o reală convingere păstrând tăcerea!” Mario Malvolto s-a hotărât. În gând a făcut bucățele scrisoare scrisă mental. Apoi a intrat în casă și s-a postat cu brațele încrucișate în fața portretului lui Pippo Spano. Nu, Pippo Spano nu zâmbea. Sau poate da? Dar zâmbetul nu fusese niciodată mai insesizabil. Gemma s-a arătat iubitului în seara aceea, în următoarea, apoi în toate. Credința se poate dobândi, a reflectat el. Trebuie doar să-i imiți gesturile în viață, să trăiești după riturile sale, să-i urmezi preceptele dietetice; în cele din urmă apare. Chestiunea e să învingi arta care imprimă o mască pe chipul iubirii, să-ți strunești propriul spirit ca pe un bidiviu, să-ți îndepărtezi de întreaga lume curiozitatea creatoare și să o concentrezi pe femeie cu singura ambiție de a crea în sine o iubire desăvârșită. „Excesele ocazionale,” și-a spus el, „sunt cele mai favorabile condiții de lucru pentru artist, mai puțin periculoase decât inundarea lentă a organismului cu cantități minuscule de alcool. De azi înainte voi bea vin în fiecare zi. În orele de lucru voi face vizite și anume la cei mai săraci cu duhul.” „A fost o greșeală,” și-a mărturisit el câteva zile mai târziu. „Căci ceea ce se vorbește acolo îmi lasă răgazul să scriu o nuvelă între două remarci de ale lor.” Dar s-a întors la fel de nemulțumit de la casele cu pretenții. „Cele două săptămâni de inactivitate mi-au trezit conștiința îngrozitor de tare. Tot ce trăiești ca artist în societate mă atinge puternic: neliniștirea conștiinței în fața unei viziuni frumoase, amărăciunea la orice semn de indiferență și umilința din cauza succesului mediocrității ingenioase; imnul din fiecare privire de femeie și profunda tristețe de a nu plăcea, deși este totuși meseria noastră. Tot ce în noi artiștii stimulează eficient instinctele: setea noastră de răzbunare, dorința de a înlănțui natura, de a ne impune asupra lumii, ostentația noastră și avântul înspre afirmarea de sine — tot ce provoacă aceste instincte de libertinaj ce poartă numele de artă le percep neîntârziat și reacționez cu un răspuns. Să rămânem acasă.” A încercat să citească o carte de dragul a ceea ce conține. Până atunci o deschisese doar pentru a-și apropia câte ceva. Experimentul său l-a covârșit cu o plictiseală cruntă. De aceea a ieșit să se plimbe. Și-a dat ordin că linia cețoasă a munților de la orizont nu are niciun nume; și că nu există cuvinte care să corespundă ochilor argintii care deschid câmpul de măslini când soarele trece deasupra. Cel mai adesea se așeza în mijlocul câmpului sub un copac și-și închidea pleoapele ca un bolnav căruia suflarea molatecă a naturii era menită să-i dea curaj, iar a cărei lumină și agitație nu trebuie să-i provoace fiori. „Mă va vindeca. Sunt un om bolnav, posedat de artă.” Când a îndrăznit să contemple natura, i s-a părut suavă și nouă. Lumea binevoitoare i se oferea din nou sfioasă ca unui convalescent. Niciodată nu o mai întâlnise atât de senină și lipsită de dorințe ca astăzi, niciodată, din copilărie fusese năpădit de dorința temătoare de a se lupta cu ea și de a o încovoia sub jugul cuvintelor. Acum, într-un sfârșit s-a dezbărat de această teamă, în fiece zi puțin mai mult. Pământul nu mai dorea să fie cucerit, îi făcea semne gingașe din depărtări, iar acea movilă de iarbă îl strângea la piept ca un prieten. O dată, la mijlocul lui iunie, stătea într-o Pineta, pe Settignano, pe un drumeag cafeniu din pietre și ace de pin și privea într-o vale unde lumini scăpărau din niște nori iuți. Iar acum un râu scânteia la marginea unor ogoare negre. Acum o flamă impetuoasă, verde trăsni pe povârnișul abrupt al unei păduri. Acum o casă albă părea în flăcări printre umbrele chiparoșilor. Mario Malvolto savură bucuria de a putea vedea toate astea fără să trebuiască să le descrie. Deodată din lumina care s-a săltat peste o pajiște îndepărtată, care a surprins o turmă de oi și un om, deodată din acea lumină s-a profilat o figură. Se apropia. Era albă și ușoară. Se zorea printre crengile uscate la liziera tufișurilor de unde Malvolto privea în jos. Inima îi bătea cu putere; știa cine era. Acum ea venea în dumbravă unde cuvintele își făcuseră casă atâta vreme! Membrele ei se reflectau în pârâu. Fulgerător, zborul unei păsări purtă dorul către ea înspre zarea iubirii. „Pământul e plin de ea! Simțurile mele nu întâlnesc nimic care să nu fie atins de suflarea ei. Și nu o voi acoperi cu un strai de cuvinte, nu, ci cu sărutări. Ea nu creează în mine nicio operă de artă, ci doar iubire. O iubesc, o iubesc!” A alergat acasă; i se părea că o va găsi acolo. „Sunt nebun, de-abia a plecat.” Cu toate acestea, s-a aplecat precaut peste zidul grădinii să o pândească. Și ea era acolo. Se ivi albă și lejeră dintr-un tufiș, surprinsă de lumina schimbătoare, așa cum o zărise la marginile îndepărtate ale câmpurilor. Ea pândea o pasăre tânără; ce zburase pe o creangă în spatele fântânii. A sărit pe ghizdul subțire al fântânii adânci și a pășit în jurul său fără măcar să arunce o privire la picioarele ei. Mânecile ei unduitoare făceau creanga să freamăte. Iar lumina norilor părea să alerge odată cu ea. Părea ea însăși o creatură stranie cu pene, plină de un avânt sălbatic, iar acea grădină profundă o invita să pătrundă în toate ascunzișurile sale. Deja întinsese mâna după micul sticlete. . . Dar Mario Malvolto o zări în pericol și se sperie; ea îi auzi apelul. Și s-a uitat împrejur cu mâna streașină deasupra ochilor. Ea slobozi un strigăt înăbușit de bucurie, ca strigătul unei păsări avântate-n zbor. Apoi a sărit jos de pe fântână. A țâșnit înspre zid, i-a apucat mâna, picioarele ei au căutat interstițiile dintre pietre și astfel ea a ajuns sus până la sărutările lui. S-au așezat pe marginea caldă a zidului lat formând un semicerc asemeni șopârlelor. Mângâierile lor erau jucăușe și năvalnice. Gemma, tăcută, feroce, l-a mușcat pe iubit de gât, în vreme ce ochii ei, întunecați de pasiunea nestăvilită, priveau înapoi în grădină. Dorința ei o înmâna într-acolo și l-a tras și pe el în împărăția ei violentă, între arbuștii încărcați de flori care sângerau și încuviințau căderea celor doi înlănțuiți. Lui Mario Malvolto i-a părut că îmbrățișa pentru întâia oară o femeie. Pentru prima oară, el, și întreaga lume alături de el, a fost consumat de o femeie, eliberat pe deplin de un suflet puternic de femeie. Și din aceste clipe de viață nemărginită era amarnic să te întorci înapoi, de parcă ar fi lăsat în urmă ani de vigoare și de risipă. Orișicum — iubea. Gemma a preschimbat actorul din el într-un om. Ea, cu pașii ei silențioși, l-a condus atât de profund în natură că era atins de presentimente! El pentru care viața fusese doar un pretext, care experimentase cu ceea ce te face să suferi sau să te cutremuri de dorință, care făcuse doar încercări, care nu crezuse și nu se atașase de nimic; el, care a stat în camera alăturată, cufundat în muncă, fără să aibă presentimentul că mama lui e pe moarte — Gemma a fost cea care l-a chemat de departe! De-abia dacă era conștient cât îi era de recunoscător, cu ce cuvinte să-i binecuvânteze fericirea. Nu găsi și nu reținu niciunul; doar numele pe care l-a găsit brusc pentru ea: Santa Venere. Ea venise pentru că avea de anunțat ceva îmbucurător. Fratelui ei primise dispoziția să își conducă oamenii la bivuacul de vară. Se pornea peste trei zile și pesemne că vor fi împreună luni de zile. Gemma se instalase acum în vila ei din apropiere și a evitat toate vizitele anunțând că este anemică și mereu plecată în plimbări lungi. Ce fericire nouă li se deschidea în față! Vedeau dinaintea ochilor zile fabulos de bogate prin frunzișul luxuriant stropit cu aurul soarelui; iar deliciile sclipeau până în străfundurile galeriilor întunecate de marmură ale nopților viitoare! După ce ea a plecat, s-a simțit numaidecât gol, întors înapoi dintr-o altă viață, din nou amărât și gol pe dinăuntru. Umbla fără țintă prin camere. Aici se afla una din mănușile ei, dincolo niște flori culese. Un album de imagini zăcea într-un colț cu paginile răvășite. Una din doamnele florentine de altădată purta în jurul gâtului o cravată feminină gigantică după gustul celei mai noi mode. Malvolto și-a pus pălăria ca într-o cafenea, ca în orice încăpere, unde întâmplător ești nevoit să-ți petreci timpul preț de o oră. Nu se mai simțea acasă, îi aparținea ei, făpturii stranii plină de energii anarhice, care venise înaripată, îl îmbrățișase, și-și luase zborul. Ea se aliase cu Pippo Spano pentru a instaura acea stare războinică între pereții lui. Pe tapetul căpșuniu Pippo Spano se înălța la fel de pregătit pentru asalt. Mario Malvolto nu se simțea făcut pentru o asemenea combativitate permanentă. Aruncă o privire tristă înspre dormitorul pustiit, înspre baia unde robinetul picura. Rămăsese intact doar micul salon alb unde în noaptea cu lună apăruse întâia oară. Ea nu intra niciodată acolo, era prea fragil și suav pentru ea. Tina, marea lui tragediană, șezuse acolo când hoinărise cu el ca un prieten, adânciți într-o stare de spirit pe deplin artistică. „Ah! Ea îmi lăsa timp să lucrez. Ce zic, ne iubeam pentru a putea munci. Era până la urmă chiar ceva de plâns?” Suspinând a introdus cheia în sertarul biroului său unde se ascundea manuscrisul lui început. Era singurul loc din cameră unde mâinile mici și capricioase ale Gemmei nu clintiseră nimic. „Dumnezeule, câtă vreme a trecut de când am scris asta! Nu-mi mai amintesc cum am făcut-o. N-aș mai putea să isprăvesc nici măcar o pagină, mi-am pierdut tot talentul!” Și-a sprijinit capul în mâini. „Când o terminăm unul cu altul, fata și eu — odată și odată tot se va termina! — câte luni de igienă și plictiseală impusă voi avea nevoie până să recuperez totul. Oare își dă seama că m-a costat deja jumătate de roman? E scumpă; dar e incredibil câtă valoare își acordă femeile; cum acceptă totul fără să se mire. E lucru știut; doar că sunt clipe când o redescoperi. Oh, haide. Oricum spiritul meu o să aibă cu ce se hrăni din istoria aceasta. Pesemne că aveam nevoie iar să trăiesc ceva puternic; altminteri nu ai decât arta care se fecundează prin ea însăși. La ce mi-a fost fata de ajutor am s-o aflu mai târziu. Mai târziu. . .” Și s-a mișcat alungând toate gândurile cu mâna. „Sunt prea obosit. Oare ce înseamnă în fond credința pe care ea mi-o inspiră, credința în ea, minunea? Oboseală, nimic altceva. Îmi solicită prea mult atenția ca să mai pot lucra. Ea n-o știe. Sunt sigur că nu știe. E foarte virtuoasă. Buzele ei care aspiră sărutările, mersul ei care se furișează, gesturile ei care cuprind, ochii ei care uneori se închid din pasiune — în toate e foarte virtuoasă. Ochii ei sunt plini de puritatea dulce, animalică a femeii doritoare. De vreme ce sufletul ei mă dorește prea mult, cum ar putea ca trupul ei să nu o facă. E dintr-o bucată. Nu știe de nicio fericire în afara simțurilor. Crede că pentru a încânta sufletul e nevoie să îmbeți și trupul. Și nu are dreptate?” A azvârlit manuscrisul în sertar uitând prima dată să scoată cheia și a ieșit pe terasă. A tras profund aer în piept. Deja o dorea din nou. Câteva zile mai târziu sosi în locul ei o scrisoare. Era ocupată cu mutarea, iar fratele ei îi dădea la rândul lui multe de făcut înainte de a pleca. Încă trei zile! Mario Malvolto a rămas cele trei zile fără să facă nimic în camera lui, gata să se ridice dintr-o săritură. Poate ea dorea să-l ia prin surprindere? În orice clipă ar putea pocni crengile din spatele grădinii pe care trebuie să le îndoaie dacă intenționează să se furișeze prin ușița secretă. Dar a sosit abia la ora stabilită și a zâmbit șiret. — Așteptarea trebuie să te fi incitat rău de tot! . . . Pe mine la fel! a zis ea sinceră și l-a îmbrățișat tremurând. Între timp, ei i-a venit o idee. — Ia spune-mi, lucrezi vreodată? El s-a eschivat. — Nu, vreau să știu. Când veneam, nu făceai decât să aștepți. Ori să te plimbi în natură. Arăți grozav, mai bine ca la început. Dar nu te-am văzut niciodată la masa de scris. Doar nu crezi că vreau să te țin la distanță de ea? El a înțeles. Ea îl dorea cu totul: chiar și la masa de scris. „Îi este teamă că mă ascund de ea când creez; țin deoparte de ea o a doua viață. Dacă ar ști cât de mult se înșală!” Ea zărise cheia din sertar, s-a năpustit într-acolo, și a scos manuscrisul. — Te-am prins! Iată ce nu-mi arăți deloc. Ceva atât de frumos! Era prima oară când o vedea atingând un obiect cu reverență. Ea așeză paginile în ordine pe masă. — Așază-te acolo! — Ar trebui să scriu? Gemma, ce-ți veni, tânjesc după tine de trei zile! — Nu-mi place de tine când nu scrii. El s-a supus. Cu mintea confuză, a frunzărit paginile isprăvite și s-a gândit anevoie la următoarea frază pe care deja o știa. A așternut-o pe foaie, apoi, gata. Când și-a ridicat privirea, Gemma stătea acolo goală, cu brațele pe jumătate ridicate. — Acum scrie, a zis ea încet cu venerație. El stătea tensionat, palid, mușcându-și buzele. Ea făcea pași de dans; iar el o simțea învăluindu-l ca o floare mare, foarte albă, stârnită de aerul cald. — Vreau să fiu inspirația ta, a șoptit ea. Îl atingea. Deodată tot sângele i se sui la cap. O, da, inspirație! Viziunile unor creații nemaiauzite țâșniră din el, o adevărată pădure primordială a spiritului, strălucind din calicii, revărsând sevă, gemând de animale sălbatice, impenetrabilă. Se vedea neajutorat, nu putea mânui niciun sentiment, ciopli nicio imagine, descoperi niciun cuvânt. „Toate astea vor veni mai târziu. Mai târziu. . .” A zărit-o dinaintea lui pe pragul terasei însorite. Liniile ei se profilau rozacee, iar o întunecime aurită îi învăluia formele. Era o scoică prețioasă, părul ei pe care și-l despletise se revărsa în jurul ei asemeni unor alge. Era o nimfă gingașă ce trecea iute aidoma unei raze de lumină, prea degrabă pentru a fi recunoscută, privind preț de o clipă peste umerii săi, timidă și sălbatică, și-n următorul moment nu mai rămânea nimic decât acel parfum suav ca ecoul unui vis fantastic. — Dacă nu scrii..., a zis ea într-un sfârșit. A scris ce îi trecea prin cap. S-a apropiat curioasă, s-a așezat pe brațul fotoliului, s-a uitat. El îi vedea mușchii picioarelor ei fine și continua să scrie. Ce conta! Îl scutura o satisfacție nesăbuită. Se simțea deasupra tuturor lucrurilor pe care odinioară le considerase importante. Arta? Singurătatea prăpăstioasă a artei? Arta care-ți soarbe sângele vieții și te sărăcește pentru a se hrăni, arta de dragul căreia trebuie să ieși dintre oameni și să devii actor? Ah, acum juca o comedie. Dar munca lui, munca lui la masa de scris, arta însăși devenise o comedie și o juca dinaintea iubirii! Atunci Gemma i-a cuprins capul și i l-a dat pe spate, ca și cum ar duce acasă un copil care hoinărise destul. Toate asta nu fuseseră decât bătălia dintre femeie și carte. „Ea nu și-a dat seama. . . cât o iubesc fiindcă a câștigat!” Ea s-a înclinat încet asupra lui cu sărutări dornice de plăceri, rotunjite și de un roșu profund ce mirosea a iris, parfumul ei natal. Cu ochii închiși, îi păru că acei crini mari, albaștrii îl ferecau pentru totdeauna. Era silită să plece acasă pentru a lua masa. A intrat în budoar. Iar el a simțit că plonjează în nefericire, căci era nevoit să se lipsească de ea preț de o oră. „Sunt nesătul,” și-a zis el jubilând. „Îmi pare că nu mă voi supune niciodată ei. Dimpotrivă, ea mă primește pe mine, sunt mai puternic ca niciodată. Am poftă, călăresc fără să obosesc, scrimez cu ușurință. Nu mă gândesc la nimic — sunt fericit. În asta constă fericirea: să devii trup. Ceea ce m-a rafinat și m-a dezumanizat a fost fantezia. Am iubit femeia nu doar cu trupul, ci și cu sufletul viselor pe care mi le-a inspirat. A fost de fiecare dată o muncă dublă și negreșit m-a secătuit. Acum devin sănătos. Gemma nu-i un vis, nicio eu nu mai sunt unul. Sunt un trup în echilibru și fericit să fiu așa ceva. . . O iubesc fără considerații lăturalnice, fără dor, cu o pasiune simplă și precum a dorit ea să fie iubită când într-o noapte mi s-a aruncat în brațe! Nu mai scriu, am doar imaginile aievea ale unei corp frumos. O văd în momentul ăsta atât de clar de parcă nu ar fi plecat. Creierul și tot sângele meu sunt pline de corpul ei, de brațele ei de culoarea florilor în jurul gâtului meu, de coapsele ei lungi, ușor rotunjite, ce mi se deschid, de mângâierile ei sprințare. Sunt cu totul acoperit de gesturile ei! Eu, casa, grădina, dealul acesta: peste tot, oricât de departe ar fi, și-a lăsat în urmă gesturile ca ramurile rupte, înflorite pe care eu le văd, le apuc și a căror mireasmă o inspir!” Ea a revenit îmbrăcată în rochie. Și-au luat la revedere atât de fierbinte, încât la sfârșit erau din nou îmbrățișați și pe jumătate dezbrăcați. — Nu mai mă duc, a zis ea și a bătut din picioare. Mâncăm împreună. A condus-o în partea umbrită a casei, în lunga Loggia pe ale cărei ziduri Orfeu, tânăr și zvelt, pășea între copaci inaccesibili, abia înfloriți, iar Galateea își legăna brațele luminoase peste o mare profund de albastră. Livada de măslini își întindea grațios nourii palizi de frunze până sub arcele galeriei. Malvolto a luat cheile de la servitor și a condus-o în interior. — Ești prea temător, a zis Gemma. — Ba nu, sunt gelos, a mărturisit el. Nici măcar sărmanul bătrân nu trebuie să-ți vadă licărind pieptul. Totul e al meu. Fără să răspundă, și-a smuls restul de haine mușcându-și buza. El s-a repezit cu gura pe genunchii ei. — Nu ți-am spus altădată, a murmurat ea cu zâmbetul înăbușit, că dinaintea ta vreau să fiu mereu goală? El s-a ridicat. — Se prea poate ca dinspre câmpuri să ne vadă Pan. Altcineva, nu. — Așa să sperăm, a zis ea într-o doară zâmbind. — Țăranul nu mai lucrează la orele astea de arșiță, iar câmpul lui e împrejmuit. În grădina noastră nu e niciun loc care să fie văzut din vreo casă vecină. M-am asigurat, am făcut vizite de jur împrejur. . . Ce mă neliniștește sunt oamenii tăi. Cum vei explica lungile tale absențe? — Eu? În niciun fel. Asta e treaba însoțitoarei mele. N-are decât să găsească un loc unde m-aș putea afla. La ce bun să ai o doamnă de companie? Pasiunea acestei femei care arunca peste bord orice prudență și disprețuia orice stratagemă îl izbea peste față cu forța unei furtuni sudice. Îi lua răsuflarea. A mâncat iute bucatele după ce le-a condimentat puternic. Și ședea în poala lui. „Felul principal sunt eu!” s-a gândit el. Apoi el a zis, ușor obosit: — Ca să nu flămânzesc va trebui să iau masa clandestin. Ea a râs fără să înțeleagă. Soarele tocmai răsărea când ei s-au trezit. Primele sale raze fine pătrundeau prin fereastra deschisă și se împrăștiau într-un praf auriu printre perdelele verde-albăstrui. Gemma își întinse palma pentru a-l prinde. A ieșit dintre cuverturi, s-a ridicat în picioare, iar țesătura ușoară a cămășii se legăna în jurul membrelor agile la capătul patului și se scălda într-o lumină verde-albăstruie. Era lumina de la fundul unei mări legendare. Odaia păstra aceeași culoare verde-azurie pe pereți, dușumea, mobilă, și pe pat, cufăr, dulap și pe oglinda în sobrul stil Rennaisance din Siena; încăperea largă era pe jumătate goală, iar sculpturile aurite licăreau nesigure și misterioase. Doar în colț, la fereastră, unica pictură era împrejmuită de roșul soarelui. — Ce-i asta? Iar Gemma și-a întins brațul prin crepusculul luminii cernite asemeni unei creaturi a mării care din străfundurile mării întreabă de o minune de la suprafață. — N-am mai observat-o până acum. — Asta fiindcă n-ai mai fost aici până la răsăritul soarelui. Pictura apare doar în această oră din zori. — Văd un coridor semicircular de coloane, iar din cele două porți ale sale scuipă duhuri cu aripi fantomatice și cozi de șarpe, mici dragoni, monștrii care-și umflă burțile, și femei, femei înalte, cu părul plin de fructe întunecate, pârguite, cu buclele părului prinse în clești — femei cu pieptul lung și îngust ca niște ugere. Dănțuiesc straniu, împletesc ghirlande din carne, nu, din flori strălucitoare, în nouri de culoarea rochiilor, răsucesc discuri de aer verde, în timp ce o bufniță se holbează. . . Aș vrea să am așa un vis, a zis Gemma. Și acolo, în adâncul cercului de coloane se află un culcuș unde cineva visează! — Eu sunt acela, Gemma. Fiindcă sunt singurul care a resimțit deliciile picturii. Originalul atârnă pe undeva necunoscut. Sunt vanitos cu picturile care-i lasă reci pe ceilalți; îmi aparțin cu totul! . . . În câte ore ale dimineții, a zis Malvolto ridicat în capul oaselor, privind înainte, de câte ori, odinioară, nu am făcut să-mi apară toate visele și le-am găsit anunțate în acest tablou — și dirijate. Gemma scoase un țipăt. S-a refugiat în brațele iubitului. — Oribil, nu, nu-i oribil! O mască — o mască cu un nas mare, roșu și pare cu totul vie; pare făcută din piele: pielea unei fețe! După un răstimp, încă înfiorată, a întrebat: — Ce vrea să însemne? — Am considerat-o întotdeauna un simbol al artei, a replicat el. Această piele jupuită care încă se laudă cu forma corpului pierdut și care într-un mod incredibil e colorată încă de circulația unui sânge care de mult s-a întrerupt — reprezenta pentru mine arta. Prin pielea asta ale cărei nări se umflă parcă de viață și ale cărei pleoape clipesc, am întins mâna pentru a apuca trupul, viața însăși. Nu era acolo — nu pentru mine. . . Dar acum e în posesia mea! S-au desprind din îmbrățișare. Gemma a mai pășit o dată în fața tabloului. — E cu adevărat îngrozitor! Dar vreau să îl am. Vreau să fac din el o mască și să te sperii cu ea. Trebuie s-o cópii pentru mine. Acum! Vină, adu hârtie! Au fugit amândoi în birou; au răscolit sertarele și au dat în final peste manuscris. — Nu pare nimic adăugat, a zis Gemma ezitând. El i-a lipit o foaie pe chip atât de tare, încât nasul ei a trecut prin ea. — Ce faci? — Nu știi ce-i asta? E pielea — pielea sub care pare că circulă sângele. Iată-ți masca! Ea ținea în mână hârtia ferfeniță. El a aprins un bețigaș cerat și a lăsat flama să se cațăre pe pagina scrisă. Când s-a apropiat de degetele Gemmei, el i-a luat foia și a azvârlit-o în cămin. El s-a întors și a luat o altă coală. Ea a devenit palidă. Presimțea fără să înțeleagă ultima ei victorie decisivă. — Ce faci? a întrebat ea încă o dată. Doar nu vrei să-ți arzi opera, opera ta neprețuită. Ar trebui să scrii mai departe – mai târziu. — Mai târziu? Când? Ea nu știa. — Vreau să-ți spun, Gemma, că pentru noi nu există mai târziu. Ne iubim și apoi vine moartea. Ea s-a înfiorat. L-a cuprins cu brațele pe după gât. Cu fața lui lipită de a ei a spus: — Nu mai visez. Visele din acea pictură au dispărut toate pe lungile coridoare întunecate de colonade de unde au fost vărsate. În loc de toate visurile acelea te am pe tine. Tu ești întruchiparea lor, scopul tuturor dorurilor mele. M-ai tras în viața ta. — Da! Ea l-a sărutat fără să înțeleagă ce a adăugat el: — Ca într-o lume mai mândră, mai impulsivă împrejmuită de un gard de spini unde domnește violența și devotamentul îmbătător; unde sunt savurate înfrângeri indicibile și fericirii nemărginite; unde trăiești pe deplin și mori deodată. — Mori deodată, a repetat ea cu ochii măriți. Nu auzise decât aceste cuvinte ieșind de pe buzele lui când ale ei le-au eliberat. — Da, așa simt că o să fie, a zis ea. Ea a luat alene o foaie a operei începute, a aprins-o și a pus-o în cămin. A mai luat una și încă una; focul sporea, reflecția lui dansa pe carnea ei albă și alerga pe cutele înguste ale rochiei. În vreme ce mânuțele ei făceau un rug funerar din gândurile, durerile și luptele dureroase pentru glorie, buzele ei schițau un surâs cu două tăișuri, dulce și crud. Mario Malvolto stătea lângă ea cu brațele încrucișate. El și-a spus plin de o bucurie sinucigașă. — Cred. IV Fapta El ședea în semiîntuneric și o aștepta. Plecase acasă cam pentru o oră să se întrețină cu doamna ei de companie pe care o trimisese în oraș să-i reînnoiască garderoba. Vara era spre sfârșite, dinspre grădină venea o boare răcoroasă, iar chiparoșii ofiliți fără voalul lor de glicine se înălțau goi și amenințători. Malvolto se întinsese, cu chipul în mâini, și se gândea la Gemma îngrijorat fără motiv. Deodată a realizat că ea e aici. Nicio frunză ofilită nu foșnise. Figura ei se profila netedă și întunecată în cadrul palid al ușii de la terasă. Venea încet încoace — el își măsura respirația cu fiecare pas al ei — și s-a oprit între genunchii lui fără să-l atingă cu brațele lăsate. Îi vedea chipul planând asupra lui, strălucind stins în amurgul serii, o noapte care îl neliniștea ca și cum niciodată nu se va mai face zi. Și cei doi ochi asupra lui, mari și negri, orbiți în noapte, aprinși de o văpaie ascunsă — îi păreau două cratere deschise larg dinaintea lui. Se apropiau încet de el, tot mai aproape, devenind unul singur peste a cărui margine el se înclina amețit și ademenit de plăcerile profunde. Atunci obrajii Gemmei i-au atins pe ai săi, iar Gemma a șoptit: — Iubire, trebuie să murim. El și-a apăsat puțin mai tare obrazul de al ei ca unic răspuns. Ea nu îi spusese nimic nou. I-a simțit cuvintele parcurgând tot drumul de la casa ei la a lui. Nu, veneau de la depărtări și mai mari: din acea primă noapte în care ea i s-a dăruit! Știuseră amândoi de atunci că după îmbrățișări nu le va mai rămâne decât moartea. Moartea era inclusă în iubirea lor încă de la început. Ea a zis „pentru totdeauna” și cea mai lungă întindere de timp pentru acel „totdeauna” era moartea. S-au apucat ambii de umeri. Simțeau amândoi o vrajă bolnăvicioasă care îi legăna, îi îneca și îi mistuia. În jurul lor formele și culorile pe care le-au împrumutat într-o zi de la lucruri se dizolvau. Malvolto se forța să ajungă la suprafața unei mări negre. A întrebat: — Dar de ce? Ce s-a întâmplat? Gemma a zâmbit; s-a îndepărtat de el și a zis pur și simplu: — Of, Doamne, ne-au fotografiat. — Pe noi... — Da. Imaginea cu noi doi circulă în oraș din mână în mână. Se pare că e foarte reușită. Eu stau pe terasă și tu dinainte. — Ești... goală? — Și nici tu, bietul de tine, nu ești mai îmbrăcat. — Îngrozitor! E de-a dreptul îngrozitor! Și mă asigurasem că terasa mea nu poate fi zărită din niciun punct din împrejurimi! Trebuie să fi fost făcută dinspre grădină. Nu poate fi decât Niccolo, servitorul meu... sau a fost doamna ta de companie. Vreau doar să... Și a dat să se îndrepte spre ușă. Gemma l-a apucat de braț. — Ia spune-mi, ce ne privește pe noi cine a fost? Un trecător anonim. Să nu ne irosim clipele în care ne-am putea iubi. El a revenit, deodată calm. — Ai dreptate. Cum ai aflat? — Doamna mea de companie a văzut fotografia la două doamne într-o prăvălie în care nu era cunoscută. Era vândută pe sub mână, și e la mare căutare. Înțelegi, eu, Cantoggi și tu, Mario Malvolto... O clipă a fost încercat de un sentiment de vanitatea. Și imediat, mâniat și rușinat de sentimente sale, s-a năpustit la picioarele ei: — Și tu, Gemma... toate frumusețile tale ascunse care au strălucit doar pentru mine să fie acum arătate în saloane, în cluburi, în culise! Da, trebuie să murim, cum să mai suportăm așa ceva! — Așa ceva aș putea suporta, a zis ea zâmbind. — Ți-am distrus reputația! Acum sunt felicitat prin oraș, toți mă invidiază. E prea multă mizerie. Și-a lovit fruntea cu pumnii. — Trebuie să murim! — Nu din cauza asta, a spus ea cu blândețe. Toate astea îmi sunt indiferente. Ci fiindcă vor să ne despartă. — Să ne... El s-a ridicat. — Fratele tău știe? S-a întors? — Vine abia săptămâna viitoare. Dar poate să afle de pe o zi pe alta. — N-au să-i spună! — Dacă ar fi un soț, a zis Gemma, iar surâsul ei de-abia se mai recunoștea. Malvolto și-a aplecat fruntea. — Întocmai. Unui frate i se va spune. Deodată a sărit. — Atunci o să ne batem! Gemma a negat din cap. El a exclamat: — Crezi că o să mă omoare? Te rog. Acum patru luni, poate. Dar acum sunt foarte priceput cu sabia. Ea a replicat: — Dacă îl omori pe el, mai sunt și alte rude care ne vor despărți. Am abia șaptesprezece ani. Și cum el tăcea, ea a adăugat pe un ton simplu: — Vezi, de aceea trebuie să murim. De ce vrei mai întâi să-l omori pe sărmanul meu frate. Mai degrabă să murim deîndată. Mario s-a uitat iute împrejur: nu mai rămânea nimic altceva de făcut. Gemma, acest contur subțire, neguros dinaintea lui, cu chipul care licărea în noapte, cu ochii care erau mai profunzi decât ea... Gemma devenise acum o mică Iudita palidă, iar în jurul degetului ei drăgălaș se încolăcise o buclă de care era agățat un cap: capul lui. Dar murea odată cu el! Iar el o calomnia... puternica martiră care pășea în moarte atât de simplu și de ferm, în vreme ce el, iubitul ei de dragul căruia murea, căuta încă scăpări. El a cuprins-o: — Gemma, unica mea dragoste! Cum poți să fii atât de puternică și de liniștită. Eu sunt cel care te omoară! Nu mă urăști? — Să te urăsc! a exclamat ea întâia oară emoționată. Mie îmi pare că de-abia acum te iubesc! Când am intrat pe ușă și tu stăteai în amurg: m-am pus între genunchii tăi și ne-am privit — da, ne-am privit. M-ai privit vreodată astfel? Eu, pe tine, niciodată. Nu am crezut niciodată că aș putea fi mai fericită decât am fost. Există ceva care te face și mai fericit... Să ne bucurăm de asta, a șoptit ea cu pleoapele lăsate. El a luat-o pe sus cu aceeași ferocitate ca în prima noapte. Da, ea era marea senzualitate: el o vâna prin lumea luxuriantă și impulsivă până la ultimul desiș unde se sărbătoarea cele mai profunde plăceri care se înecau în sânge! El a cărat-o bezmetic sub biciul morții în dormitorul lui. Când au revenit, luna răsărise. Erau înlănțuiți, cu tâmplele lipite, mergând obosiți. Când au călcat în fâșia orbitoare de lumină care se întindea de-a latul camerei dinspre terasă, ei s-au înfiorat ca după un duș rece și s-au despărțit. Gemma s-a îndreptat spre ușă, și-a rezematul brațul de stâlp lipindu-și fruntea de el. Îl auzea pe Mario plimbându-se agitat pe covor. El se uita împrejur. Cum s-a schimbat camera asta! Deja nu mai aparținea iubirii lor; aceeași odaie era menită să-i vadă pe amândoi murind! Canapeaua lată nu se mai oferea îmbrățișărilor lor; semăna cu o masă de operație! Gemma s-a întors pe nevăzute și a spus scurt: — Fă-o! El s-a oprit zicând cu o ciudă necugetată: — Eu ar trebui să... să te...? — Da, ar trebui s-o fac eu? S-au privit unul pe altul drept în ochi și au zărit dinăuntru văpaia ostilității. În secunda următoare, au alergat unul spre celălalt cu brațele deschise. Fiecare a simțit pe obraji lacrimile celuilalt. — Noi care nu avem decât o viață! — Îți port sângele, a zis Gemma. Doar pe al tău! — Și totuși trebuie să ne omorâm, tu pe mine, eu pe tine. — Suntem nenorociți! Rămaseră îndelung nemișcați. Atunci Gemma a izbucnit în plâns. — Nu te voi mai putea îmbrățișa niciodată... — Nu voi mai putea niciodată să-ți sărut șoldurile..., a zis Mario, și să-ți măsor gropițele cu buzele. Nu-mi voi mai cufunda niciodată chipul în părul tău sau în genunchii tăi... S-a agățat de ea într-o devoțiune dureroasă. I-a mai acoperit încă odată pavilionul urechii delicate și roșii cu povara dorințelor sale șoptite tânguindu-se, fiindcă ea l-a trădat și nu mai are ce bucurii să-i dăruiască. În cele din urmă, ea s-a desprins îndreptându-se cu pași hotărâți înspre canapea, pe care s-a trântit și i-a spus zâmbind: — Sunt pregătită. El și-a trecut mâna peste frunte, apoi s-a dus iute la masa de scris. Ea și-a îndepărtat privirea, a auzit un clinchet metalic. El a venit spre ea cu o mână la spate. — Asasinul tău se apropie, s-a bâlbâit el. Se furișează până la tine. S-a prăbușit când a ajuns la ea cu fruntea lipită de genunchii ei. — Nu sunt în stare! Tu ești mai puternică, Gemma... I-a întins arma. — Nu mă iubești cum te iubesc eu... până la tremurul mâinii. — Te iubesc atât de mult, a zis ea cuprinzându-i încă o dată capul în brațe, încât pentru mine nu mai există altă fericire decât să mor prin tine! Gândește-te, doar moartea mi te încredințează cu totul. Ne face de nedespărțit, sărută-mă când mă înjunghii. Dar el s-a smuls. — Trebuie să trăiești, a strigat el. Ce te privește pe tine soarta mea! Eu, eu sunt mulțumit, și îți mulțumesc. Ea i-a căzut în brațe, lividă ca un cadavru. — Ce ai vrut să faci. Ai vrut să mă lași singură? Cum ai putut? Și suspina amar. — Vesta ți-e ruptă, cămașa la fel. Doamne Dumnezeule, sângerezi! — Doar o zgârietură, a murmurat el. Trebuie să existe o altă cale. — Fii bun cu mine, a șoptit ea trăgându-l înspre otomană de parcă cerea o îmbrățișare. Doar de la tine am avut mereu ce e mai bun, mai însorit. Nu știi la cine am visat copilă fiind pe zidurile mele de iederă? La tine, iubitul meu. Cu capul înclinat visător pe spate, cu un surâs nesigur de voluptate, i-a ghidat pumnalul în mâna lui tremurătoare acolo unde trebuia să-l împlânte; iar cum grația ei tânjea după moarte gesturile ei cele mai eroice au fost și cele mai lascive. Cu ochii închiși, el a înjunghiat-o, stăpânit de groază, fără să vrea și înainte ca ea să fie pregătită. Gemma a slobozit un țipăt. Când el și-a deschis ochii, își pierduse orientarea. Unde e ea? I-a căutat capul. Atârna peste marginea canapelei. I l-a ridicat pe perne. Dar o bucățică de carne albă i s-a rostogolit înspre stomac. Ce-i asta? Un deget. Îi tăiase un deget. A sărit în picioare, îngrozitor de speriat. Arma a căzut la podea zăngănind. — Ce am făcut? Eu am făcut asta? Eu? Aici zace femeia asta — are sânge pe buze, acum văd totul deodată. E desfigurată, se zvârcolește. De ce? Dumnezeule, gâfâie... Gemma! El se apleacă asupra ei plângând. Ea se uită în ochii lui cu o privire tulbure care întreabă. El înțelege brusc. Ea cere să-și vâre pumnalul în piept! S-a ridicat și s-a clătinat. L-au năpădit sudorile reci. Un hău s-a deschis brusc între ea și el, abisul între cel care trăiește și are totul dinainte și cel căruia moartea nu-i mai dă de ales și i se căsca în fața ochilor. „Ce mă privește pe mine soarta acestei muribunde!” Și își amintea ca prin ceață că i se adresase cu câteva clipe mai devreme: „ Ce te privește pe tine soarta mea!” Și el a vrut să o salveze și a întors pumnalul înspre el. Acum ea zăcea acolo... S-a aplecat după cuțit. Iar ochii de pe chipul ei în suferință îl urmăreau. Nu! Chiar dacă ar face-o — nu ar muri totuși în același timp cu ea. Morțile lor erau prea inegale. Moartea ei era ceva simplu, ușor. Murea ca un copilaș. Ce știa ea. S-a îndoit ea vreodată de ceva? Ce dezamăgiri au legat-o dureros de viață? Ea a apărut pe pământ în serviciul unei singure pasiuni. Toată viața ei anterioară, puținii ei ani au fost ca o alee scurtă, dreaptă la capătul căreia se află un Hermes, care a condus-o înspre el și înspre acea noapte de lună în care i s-a aruncat în brațe. Între acea noapte cu lună și aceasta în care a murit se afla tot ce îi dădea sens, tot ce ea putea simți — se afla ea pe de-a-ntregul. Dacă moare acum și el alături, ea nu lasă nimic în urmă, nu are nimic de regretat. Dar el — o, el! Ieșise în acel moment dintr-o grădină sălbatică, încâlcită și vedea iarăși dinaintea lui lumea largă. Ce bucurii, ce suferințe și țeluri îl chemau! Ce bogății indicibile licăreau împrejur în materie de femei, jocuri și cuvinte! Se simțea plin de noi senzații rare. Acum arta lui trebuie să lumineze prin desișul creațiilor sale care, asemeni unor păduri primordiale, se deschideau în spiritul său când Gemma, o mică muză, dansa goală în jurul lui! Ea și-a împlinit chemarea, amanta miraculoasă, care se stinge aici. Și ce va face din ea! Și din moartea ei! La ce bun să moară dacă el nu mai poate face nimic din ea. Dar privirea ei, aproape albă, era încă ațintită asupra lui cu semicercul îngust al pupilelor. „La ce mă gândesc, ce fac. Îmi pierd mințile. Cum pot s-o privesc chinuindu-se fără să fac nimic!” S-a îndepărtat și a tras de cordonul clopoțelului cuprins de panică. S-a grăbit la ușă. Muribunda se lupta să respire, striga strident: — Asasinule! Asasinule! El se învârtea de colo-colo, alb ca și ea, cu ochii mari ca ai ei, i-a mai întâlnit o dată privirile. Afară se auzeau pași. Bătrânul Niccolo a apărut pe prag, a început să țipe și a fugit. Ușa rămăsese deschisă, în casă s-a iscat gălăgie. Mario Malvolto încă se uita în ochii iubitei sale pe cale de-a se stinge. — Asasinule, ziceau buzele lui palide. Ai dreptate. Te-am pândit, m-am furișat în viața ta, în viața celor puternici, am vrut să trăiesc pe deplin, să iubesc fără reținere și să devin în final om. Am vrut și să mor așa cum mor cei puternici: dintr-o dată. Iartă-mă, a fost o greșeală. Nu te-am înșelat. Cred. De-abia când lucrurile au devenit serioase, mi-am dat seama că era o comedie. Chiar și asta a fost comedie, ca tot restul. Iartă-mă, fetița mea iubită. Nu e o simplă lașitate — doar că la finele unei comedii nu te omori cu adevărat. Atunci a ridicat arma de la podea. — Și totuși o fac! Uită-te, o fac! Și-a smuls cămașa, i-a arătat vârful lamei pe pieptul lui. — Vezi? Recunoști? O fac, doar ca să vezi, doar pentru tine! Dar el a remarcat că ochii ei deveniseră sticloși. — Ai murit? Ce-i asta? Trebuia să murim împreună și tu mă părăsești? În clipa în care sunt gata să-ți sacrific totul, nu doar o singură viața ca tine, ci o sută de vieți încă necreate care se găsesc în mine — în clipa asta tu dispari? Te-ai dus pentru totdeauna? A bălmăjit. — Da, ce să fac? Ce îmi rămâne de făcut? Nu mai știu. Și-a ridicat brațele, le-a lăsat să cadă. Privirea lui se roti aiurea și întâlni chipul lui Pippo Spano. — Tu! Ce ai fi făcut tu? Ai trăit o asemenea înfrângere? Tu ești cel puternic care m-a ispitit. Tu ai fost conștiința mea. Tu ești de vină! Ce trebuie să fac? Pippo Spano zâmbea. Zâmbetul lui, strident ca lumina lunii, zâmbetul lui pornit din preaplinul unei siguranțe de sine îngrozitoare te umplea de groază și te paraliza. Surâsul îl captiva pe Mario Malvolto. Îl întreba cu toată tăria ființei lui, cu mâinile imploratoare, clătinându-se și luptându-se să respire, străbătut ba de călduri, ba de sudori reci. Deprimat și doborât de durere — rămăsese unul și același comediant.