Jonathan

Micul Jonathan zăcea deja de trei zile în oribila singurătate a camerei de spital. Trecuseră trei zile, iar orele se scurgeau tot mai încet. Orișicând închidea ochii, le putea auzi cum țârâie pe pereți aidoma picăturilor ce cad domol și neîncetat în hăul întunecat al unei pivnițe. Întrucât ambele picioare îi erau împresurate de atele zdravene, de-abia dacă putea să se miște, iar de fiecare dată când suferința i se cațără pe picioarele rupte, n-avea de cine să se agațe, nicio mâna, nicio mângâiere, nicio vorbă bună. Oricând suna după infirmieră, aceasta intra, posacă, greoaie, țâfnoasă. Auzindu-l cum se plânge de dureri, i-a interzis orice văicăreală fără rost. În felul ăsta ar trebui să dea fuga de o mie de ori într-o oră, a spus ea și a trântit ușa în urma ei. Iar el se găsea iarăși singur, iarăși părăsit, iarăși pradă suferințelor, într-o redută înfrântă, expusă din toate părțile, de sus, de jos, dinspre pereți, înspre care chinurile își întindeau degetele albicioase, tremurătoare. Bezna serii timpurii de toamnă se târa prin fereastra goală în interiorul camerei sărăcăcioase; se înnegura tot mai mult. Micul Jonathan ședea printre pernele mari, albe, fără să se mai clintească. Patul părea că plutește cu el în jos pe un râu infernal a cărui răceală eternă părea să curgă de-a pururi înspre încremeneala veșnică a unui pustiu pierdut. Se deschise ușa și din camera vecină intră sora medicală cu lampa. Prin ușa deschisă a aruncat o privire înspre sala de alături. Până astăzi la prânz fusese goală. Văzuse patul, de fier și enorm ca al său, încă neocupat căscându-se larg ca un bot ce părea gata să înfulece un nou suferind. Sesizase acum că patul nu mai era gol. A zărit în umbra unei perne mari un chip palid. Din ce a deslușit din crepuscul cețos al lămpii părea a fi o fată. O bolnavă ca și el, o tovarășă de suferință, o prietenă, cineva de care să se agațe, cineva asemeni lui, izgonită din grădina vieții. Se întreba dacă îi va spune ce suferință are. Și ea-l zărise, simțise asta. Iar privirile celor doi bolnavi se întâlniră-n prag, o salutare scurtă, repezită, un însemn mărunt al bucuriei. Și asemeni aripii ușoare a unei mici păsări inima-i zvâcnea în acele clipe de o nouă și tainică nădejde. Pe neașteptate, clopoțelul sună tare de trei ori, cu scurte pauze, tăios ca un ordin. Sora ieși odată cu semnalul sonor și închise ușa înspre încăperea vecină. Acesta era indicatorul că pe undeva e vreo primejdie, cineva, pare-se, trage să moară. Jonathan învățase pe dinafară semnalul acesta și se cutremura de groază la gândul că un om poate să-și dea cea din urmă suflare în atmosfera asta mizerabilă și apăsătoare. Of, de ce să mori aici, aicea, unde poți să zărești moartea la fiecare pat, aici, unde ești lăsat pradă morții în mod intenționat ca un număr, aici, unde orice gând este infectat cu moarte, aici, unde nu mai încape nicio iluzie, unde totul e despuiat, rece și înfiorător. Într-adevăr, un condamnat la moarte o duce mai bine, căci chinul său stăruie doar pentru o zi, atât cât poate să-i fie ascuns și sfârșitul; ei, în schimb, din ziua în care intră în această cameră sunt lăsați la voia singurătății, întunecimii, mohorelii sălbatice a serilor de toamnă, iernii, morții, iadului nesfârșit. Și n-au voie să se clintească din paturi; trebuie să se lase devorați de suferințele trupești, trebuie să fie jupuiți de vii, Dumnezeule! Iar pentru a le batjocori durerile, pentru a le aminti mereu de neputința lor, la picioarele fiecărui pat atârna un Hristos muribund țintuit pe o cruce mare, albă, în fața unui cer înnourat. Sărmanul Iisus care n-a putut decât să-și încrețească dureros umerii când iudeii i-au cerut să facă minuni: „de ești Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!” Și din ochii ăștia stinși care au văzut deja un număr nesfârșit de bolnavi în paturi, din gura aceea schimonosită de durere care a aspirat duhoarea unui noian de plăgi cumplite, din tâlharul acela de pe cruce se desprindea o neputință feroce ce posomorea sufletele bolnavilor și înăbușea tot ce nu însemna moarte și desperare. Brusc, ușa dinspre cealaltă încăpere s-a întredeschis. Pesemne că nu fusese bine închisă. Iar Jonathan privea încă o dată înspre chipul livid al noii sale vecine pe care – gândindu-se la moarte – aproape o uitase. Ușa rămase deschisă. Bolnava îi întoarse privirile, putea să o simtă în miezul semiobscurității. Iar în acele secunde pripite, se salutară muțește deasupra pragului, se scrutară, se recunoscură și se încleștară ca niște naufragiați în derivă pe un ocean fără margini. — V-am auzit, în după-amiaza aceasta, suspinând îndelung, aveți dureri mari? De ce vă aflați aici? Îi auzi el glasul stins care, din pricina suferinței, părea a fi devenit moale și subțiratic. — Da, e îngrozitor, spuse Jonathan. — Ce vă supără? Pentru ce ați fost adus aici? își reluă ea întrebarea. Și el îi istorisi povestea sa, în timp ce vocea-i fremăta de durere. A plecat din Hamburg acum cinci ani ca mecanic-șef în Asia de Est. A colindat în lung și-n lat oceanul estic, lucrând dedesubt la boiler în căldura infernală de la Tropice. A navigat pe Mările Sudului într-o navă de croazieră, apoi, vreme de doi ani, pe o navă de contrabandă care se furișa cu opiumul în saci de porumb până la Kanton. Pe nava aceea a făcut mulți bani. A vrut să se întoarcă acasă, dar l-au prădat. S-a trezit astfel sărac lipit în Shanghai. Cu ajutorul consulului s-a angajat pe un cargobot ce mergea la Hamburg și transporta o încărcătură de orez. Vaporul a făcut ocolul pe la Capul Bunei Speranței pentru a nu plăti traversarea costisitoare prin canalul Suez. În Monrovia, Liberia, în această Liberie înspăimântător de dogoritoare, au încărcat cărbune trei zile la rând. În amiaza celei de-a treia s-a prăbușit în camera motoarelor. Când s-a deșteptat, zăcea într-un spital din Monrovia printre o sută de negri jegoși. Boli în acel loc patru săptămâni din cauza febrei apei negre, mai degrabă mort decât viu. Ce-a mai avut de pătimit în arșița aia înfiorătoare de iulie care seca venele bolnavilor, când căldura îi izbea în cap ca un ciocan de fier! Dar în ciuda mizeriei, putorii negrilor, caniculei, în pofida febrei tot a dus-o mai bine decât aici. Întrucât acolo nu erau niciodată singuri, aveau mereu cu cine sta de vorbă. Răpuși de febră, negrii își cântau melodiile, străpunși de febră dansau pe paturi. Iar când unul din ei murea, țâșnea încă o dată, de parcă vulcanul febrei sale ar fi vrut să-l mai azvârle înspre cer, înainte de a-l înghiți cu totul. Vedeți dumneavoastră, aici mă aflu în carantină, deoarece doctorii cred că în cealaltă sală o să-i molipsesc pe toți cu malarie, domnii din Europa sunt tare precauți – ar trebui să vedeți ce puțin le pasă acolo de bolnavi! Dar se înzdrăvenesc mai degrabă, fiindcă nu-i închide ca pe niște infractori în singurătatea asta atroce! Picioarele mi s-ar vindeca mai repede dacă nu aș fi atât de singur tot timpul. Dar să fii singur e mai groaznic decât să fii mort. Ieri, m-am trezit la trei noaptea. Și-am zăcut aicea ca un câine pe un petec și m-am holbat continuu în beznă, drept în față. — Îmi puteți spune ce-ați pățit la picioare? o auzi el cum întreabă. — Vă rog povestiți mai departe! Iar el îi dădu ascultare. Da, imediat ce s-a făcut bine, s-a dus în jungla liberiană cu un doctor francez căruia îi trebuia să aibă neapărat o orhidee dintre acelea care, pasămite, cresc în amontele fluviului Niger. Și au mers prin junglă timp de două luni, peste pâraie care colcăiau cu aligatori, peste smârcuri enorme, deasupra cărora, la înserat, pluteau atâția țânțari laolaltă, că, dacă-ți întindeai mâna, se agățau cu sutele deodată. Iar închipuirea acelor mlaștini uriașe care se afundau în jungla crepusculară, freamătul neobosit al coroanelor acelor păduri nesfârșite, numele exotic al popoarelor străine, învăluite în misterul depărtării, misterul și aventura pădurilor pierdute, toate aceste stranii plăsmuiri umpleau inima ascultătoarei cu uimire, și îl transportau pe suferind într-o atmosferă bizară – pe micul inginer din patul acela mizerabil, din spitalul auster din Hamburg. Cum el tăcu, ea îl rugă să-și reia povestirea. Iar Jonathan îi mărturisi întorsătura sorții care îl lepădase în acel loc, în apropierea ei, și care acum îi deschise cerul vast al dragostei deasupra puritanismului meschin din cele două încăperi care-i inunda sufletul cu o seninătate incertă. Au ieșit iarăși din sălbăticie în apropiere de Lagos. S-a angajat pe o navă care mergea către casă, iar până la Cuxhaven totul a decurs bine. Era pe cale să coboare scara de fier care ducea la boiler, când din pricina unei neașteptate rafale de vânt nava se zgâlțâi puternic. Și-a pierdut echilibrul și s-a tăvălit de pe scară până la motor. Iar tijele de piston i-au frânt ambele picioare. — E înspăimântător, e oribil! îi spuse ascultătoarea lui care se ridicase dintre perne. Acum putea s-o vadă foarte bine. Lampa o lumina dintr-o parte. Iar paloarea ei destul de pronunțată părea să strălucească în întuneric ca icoana unei sfinte dintr-o biserică întunecată. — Când o să mă pot ține pe picioare, o să vă vizitez! V-ar plăcea, mi-ați îngădui să vă vizitez din când în când? — Veniți, veniți! spuse el. Sunteți prima persoană din locul ăsta care să-mi spună o vorbă bună. Știți ce, dacă veniți, o să mă ajutați mai mult ca toți doctorii laolaltă! Dar dacă o să vă puteți ridica atât de degrabă, de ce vă aflați, totuși, aici? Ea povesti că suferise o operație de apendicită și că trebuie să zăbovească aici încă paisprezece zile. — Poate o să mai stăm de vorbă, zise micul Jonathan. Poate că o să vorbim mai des? — O, cu siguranță! O să le spun doctorilor, o s-o rog mâine dimineață pe asistentă să lase iar câtva timp ușa deschisă! O asculta, aproape fără să o creadă. Iar brusc camera se goli de toată spaima. — Vă mulțumesc. Pentru un răstimp păstrară amândoi tăcerea. Ochii săi o căutară printre perne și stăruiră preț de câteva clipe pe chipul ei. În muțenia acelor minute iubirea i se adânci, îi trecu triumfător prin sânge, începu să-i urzească închipuiri voioase în jurul gândurilor, îi arătau o pajiște întinsă într-o pădure aurită, îi înfățișau o zi de vară, o zi tihnită de vară, o amiază veselă în care mergeau mâna în mâna prin lanurile de porumb care-i împrejmuiau cuvintele de dragoste cu foșnetul lor lin. Se deschise ușa, pășiră înăuntru doi doctori și două asistente. — Ăștia au stat la taclale, spuse unul dintre doctori. Nu se face așa ceva, nu-i permis! Trebuie să vă supuneți regulamentului de ordine interioară! Vă trebuie odihnă, înțelegeți doar! Iar pe dumneata soră să nu te mai prind că lași ușa deschisă! Bolnavilor le trebuie liniște și liniștea trebuie s-o păstreze! Și se duse el însuși într-acolo, închizând ușa între cele două camere. Pe urmă examină picioarele lui Jonathan, schimbă legăturile și spuse: — În trei luni ați putea merge din nou, dacă va mai fi posibil. E încă foarte îndoielnic. Trebuie să vă obișnuiți cât mai repede cu ideea că o să rămâneți olog. O să las aicea o asistentă să vă poarte de grijă! Trase din nou cuvertura peste bolnav, îi ură noapte bună și dispăru cu însoțitorul său. Jonathan încremenise între perne de parcă i-ar fi smuls cineva inima din piept dintr-o singură lovitură. Ușa era închisă. N-are să-i mai vorbească, n-are s-o mai revadă. Deci fuseseră doar câteva minute care n-au să se repete vreodată. Ea o să fie externată înaintea lui. În două săptămâni altcineva are să stea alături, vreun negustor de heringi ori vreo bunicuță bătrână. Poate că o să vrea să revină, dar n-au s-o lase să intre. La urma urmei, ce să dorească ea de la el, un biet schilod, un bărbat fără picioare. Într-adevăr, nu doctorul a fost acela care i-a spus că o să rămână olog? Și se prăbuși înapoi în disperarea sa. Stătea liniștit. Durerile îl acaparară din nou. Își încleștă dinții pentru a nu urla. Și îi țâșniră lacrimile, aprige ca focul. Tremura convulsiv, îi era frig. Mâinile i se făcură ca niște sloiuri de gheață. Simțea revenirea febrei. A vrut să strige numele fetei. Și de-abia atunci și-a dat seama că nu îl cunoaște. Iar această bruscă realizare îl azvârli și mai adânc în prăpastie. Nici măcar numele ei! Ar fi vrut să spună „stimată domnișoară” sau ceva asemănător, dar când se ridică în capul oaselor, zări chipul palid al păzitoarei sale care, de-a lungul nenumăratelor ture de noapte, devenise bătrânicios, tâmp și grosolan. Nu era tocmai singur. Uitase cu totul de asta. L-au pricopsit cu o îngrijitoare, cu sora asta medicală dată dracului, satana asta ofilită și decrepită de care era dependent și de care trebuia să asculte. Și se trânti iarăși pe spate. Acum n-are să-l mai izbăvească nimeni, nimeni n-are să-l mai salveze. Și acolo atârna Hristos, sărmanul ăla slăbănog care încă zâmbea. Nu părea sătul de atâta suferință, părea să se bucure de chinurile sale, iar lui Jonathan zâmbetul zeului îi părea bizar, răuvoitor și forțat, ca după o voluptate cumpărată. Închise ochii, se simțea înfrânt. Febra îl apăsa cu toată puterea. Când începură spasmele, mai străvăzu o dată, asemeni luceafărului-de-seară pe un cer golit, răsfrângerea vecinei sale necunoscute, albă, îndepărtată, ca un chip de mort. Ațipi aproape de miezul nopții. Îl prinse somnul îngrozitor în care boala și disperarea țintuiesc omul după ce și-au istovit arsenalul chinurilor de care dispun. De-abia dacă dormise două ceasuri. Când se trezi, îl copleșiră în coapse niște dureri atât de îngrozitoare, că aproape își pierdu cunoștința. Se încleștă cu toate puterile de barele de fier ale patului. Avea simțământul că picioarele îi sunt smulse cu niște clești încinși și scoase unul din acele țipete sfâșietoare și prelungi care frâng deseori și subit liniștea spitalelor și îi aruncă din pat pe cei care dorm și le strânge tuturora inima de groază. Se ridică pe jumătate din pat. Se sprijini în mâini. Își ținu răsuflarea din pricina durerii, o sorbi în sine. Iar pe urmă urlă ca din gură de șarpe un înspăimântător: „Aaa uuu”. Părea că moartea dă târcoale casei. Stătea acum deasupra, pe acoperiș, iar dedesubt, la picioarele sale uriașe și ciolănoase zăceau peste tot bolnavi, în paturile lor, în sălile lor enorme, în camerele lor, în cămășile lor albe, ca niște fantome în lumina slabă a lămpilor, iar groaza se zburătăcea aidoma unei păsări gigantice, albe, pe scări și în săli. Urletul înspăimântător pătrunse pretutindeni, în tot locul îi trezise pe cei adormiți din somnul vlăguit și își găsea ecou oriunde printre suferinzii de cancer care de-abia dacă ațipiseră și cărora le pulsa iarăși prin sânge puroiul; oriunde printre cei blestemați cărora le putrezesc oasele, încet, bucată cu bucată, pe a cărora capuri se dezvoltă grabnic sarcomul care le mănâncă, le roade și le seacă dinăuntru nasul, maxilarul superior, ochii și le scobește pe chipurile livide găuri mari, puturoase, cratere imense pline cu purulență gălbuie. Zbieretul urca și cobora de-a lungul unei game înfiorătoare, condus parcă de un dirijor nevăzut. Când și când, survenea un scurt interval, o mică pauză, inserată cu iscusință, ca să reînceapă deodată într-un cotlon întunecat, umflându-se alene ajungând iarăși până la sunetele cele mai înalte, un „iii” înfricoșător, prelung și ascuțit care plutea deasupra acestui sabat al morții asemeni glasului unui preot ce celebrează mesa deasupra cântului unui cor de biserică. Toți doctorii au sărit în picioare, toți se perindau de colo-colo printre paturi unde hălăduiau capetele umflate aidoma sfeclelor roșii de pe un lan tomnatic. Toate surorile medicale alergau prin săli în șorțuri albe, clămpănitoare, fluturând injecții uriașe cu morfină și doze de opium ca niște paracliseri în slujba unui straniu serviciu divin. Peste tot consolau, potoleau, făceau să doarmă, pretutindeni administrau injecții cu morfină și cocaină pentru a împăciui haosul, pretutindeni tăgăduiau, la orice pat relatau știri liniștitoare. Se luminară toate sălile, iar cu reîntoarcerea luminii suferințele bolnavilor începură încet-încet a se domoli. Răgetul se potoli binișor, se preschimbă într-un scâncet șopotit, iar răzmerița suferințelor se termină în lacrimi, somn și resemnare lâncedă. Jonathan căzu într-o stupoare mută. Durerea i se istovise, își pierdu, în cele din urmă, suflarea în apatie. Dar, după ce calvarul îl părăsise, picioarele începură să i se umfle întocmai ca două leșuri enorme care se frig la Soare. În decursul unei jumătăți de oră, genunchiul i s-a îngroșat cât un căpșor de copil, picioarele i s-au făcut negre și tari ca o piatră. Când doctorul de gardă din acea dimineață intră la dânsul și ridică cuvertura, întrezări sub bandaje cumplitele umflături. Desfăcu rana, aruncă doar o privire pe plaga putrezită, apoi sună de trei ori și după doar câteva minute fu introdusă o masă de operație mobilă. Câțiva bărbați culcară bolnavul pe brancardă. Îl scoaseră de acolo, iar pentru o jumătate de ceas încăperea rămase goală. După aceea, vârâră iarăși înăuntru masa de operație. Pe ea, ședea micul Jonathan, palid, cu ochii bulbucați și scurtat de-o jumătate. Unde altădată îi fuseseră picioarele, se găsea acum un boccealâc învârtoșat și sângerat din pânze albe din care îi răsărea torsul asemeni trupului unei zeități exotice ce se ițește dintr-un boboc de floare. Bărbații îl azvârliră-n pat și-l lăsară de izbeliște. Rămase un răstimp singur cuc și întâmplarea a vrut ca în aceste câteva minute să-și mai revadă o dată cunoștința din camera alăturată. Iarăși se deschise ușa, iarăși văzu chipul alb. Dar îi păru străin, de-abia dacă și-l mai aducea aminte. Câtă vreme nu trecuse de când vorbise cu acea tânără! Fata îl întrebă cum o mai duce. El nu-i dădu niciun răspuns, nu pricepu ce încercase ea să-l întrebe, dar se sforță cu frenezie să-și tragă pledul cât se poate de tare peste cioturile bandajate. Nu trebuie ca ea să vadă că mai jos de genunchii săi e o lipsă, că totul s-a sfârșit. Se rușină. Rușinea era ultimul sentiment care-i mai rămăsese. Fata își repetă întrebarea. Cum nici de astă dată nu primise vreun răspuns, își întoarse capul în partea cealaltă. Intră o asistentă care închise ușa fără zgomot și se așeză lângă pat cu un lucru de mână. Iar Jonathan se scufundă într-o moțăială neliniștitoare, amețit ca urmare a narcozei. Deodată îi păru că în anumite locuri tapetul din cameră se mișcă. Părea să tremure molatec ici și colo și să se umfle de parcă în dosul său ar sta cineva care se împinge în el pentru a-l ferfeniți. Și ia te uită, tapetul se prăvăli brusc la podea, hărtănit. Ca o hoardă de șobolani dădu năvală o armată întreagă de omuleți mititei care năpădiră curând toată încăperea. Jonathan se minună, întrebându-se unde oare în spatele tapetului s-a putut ascunde sumedenia aceea de pitici. Afurisi dezordinea din spital. Intenționa să se plângă asistentei, dar când dori să-i facă un semn să vie, băgă de seamă că aceasta nu se mai afla acolo. Tapetele dispăruseră toate concomitent; nici măcar pereții nu mai erau. Se găsea într-o sală enormă, lungă, a căror pereți păreau să se îndepărteze din ce în ce mai tare până când se pierdeau în spatele unui orizont plumburiu. Iar încăperea aceea groaznică și golașă era ticsită cu piticoții ăia ce-și bâțâiau pe umerii înguști tigvele mari și sinilii ca o mare de albăstrele uriașe pe tije firave. Cu toate că foarte mulți se aflau foarte aproape, Jonathan nu le putea desluși fețele. Când dorea să-i privească mai cu luare aminte, trăsăturile li se contopeau în pete albastre țipătoare care-i dansau dinaintea ochilor. Tare ar fi vrut să știe ce vârstă aveau, dar nu-și mai putea auzi nici propria voce. Și îi trecu fulgerător gândul: „dacă sunt surd și nu mai aud nimic!” Sub ochii săi, liliputanii începură cătinel să se învârtă, începură să-și ridice și să-și coboare mâinile cadențat, marea lor masă se puse încetișor în mișcare. De la dreapta la stânga, de la dreapta la stânga, tot îi zbârnâia țeasta. Tot mai iute se răsucea mulțimea în jurul său. Avea impresia că stă pe o placă lată de fier care se rulează din ce în ce mai repede, din ce în ce mai înnebunitor de jur-împrejur. Îl luară amețelile, încercă să se țină, însă toate fură în zadar, fusese totuși prins și el în rotire. Îi veni să vomite. Dintr-odată, totul fu liniștit, pustiu, isprăvit. Zăcea singur și gol într-un câmp vast, pe un fel de targă. Era foarte rece, începuse să viforească, iar pe cer se apropia un nor întunecat, aidoma unei corăbii colosale cu pânze negre umflate de vânt. În spate, la marginea cerului, ședea un om, înfășurat în zdrenţe cenușii, și cu toate că era foarte departe, Jonathan știa exact cine este. Era spân, cu ochii afundați în orbite. Ori poate că nici n-avea ochi? De cealaltă parte a cerului, întrezări silueta unei femei ori a unei fete. Îi părea cunoscută, o mai văzuse cândva, dar asta fusese de mult. Brusc, ambele siluete începură să-i facă semn, își scuturau faldurile lungi ale mânecilor, el nu știa însă căreia dintre ele să-i dea ascultare. Fata văzând că nu face nicio încercare să se coboară de pe brancardă, se răsuci și se îndepărtă. Iar el o privi vreme îndelungată urmându-și calea pe cerul alb vărgat. Într-un sfârșit, la mare depărtare, în larg, ea se opri locului pentru o ultimă oară. Se mai întoarse o dată și îi făcu iarăși semn. Dar lui nu-i era cu putință să se ridice, știa că cel din spate, cu capul îngrozitor, n-are să i-o permită. Iar fata se pierdu în cerul singuratic. Omul dindărăt, însă, îi făcea tot mai vârtos semne, îl amenința cu pumnul osos. El se rostogoli de pe targă și se târșâi peste câmpuri, peste deșerturi, în vreme ce spectrul îi zbura dinainte, înspre depărtări tot mai mari, prin întuneric, prin întuneric înfricoșător.