Miriam Cristina Constantin

astăzi am învățat cum iarna îți croșetează pe gene toate amintirile, cum le îngheață deasupra retinei, cum plângi tu când nu-ți amintești nimic din ce n-am trăit. astăzi, copiii au împachetat

ce repede trec oamenii în uitare. iubirea e măsurată după ei în sâmbete și în flăcările pâlpâind flămânde în mâinile uitătorilor de pe urmă. ce repede îți înnozi genele și, Doamne, ce repede

se cuibăresc sub frunze sufletele tale toate așa, ca o strâmtoare de gene calde și umezite de ploi cu îngeri. toamna nu mai e toamnă în sensul acela, ci s-a înfrigurat către tine puțin câte

e anotimpul împuținărilor; poeții se numără după rovinietele îngerilor ascunși de TVA sub cămașa de humă; copiii își amanetează mamele în paradis - doar doar învață și ele jocuri cu

toamna își smulge de sub unghii cerul îngenuncheat și se scutură contractual de plâns; se dezbracă lasciv de toate neamintirile și, nerușinată, își aruncă apusul trist peste ochii tăi, mai

Azi am pledat la bară nevinovată, pe temeiul nebuniei temporare - al dracului de temporare ar zice unii. Ca pârât cuminte ce sunt, am găsit tertipul nebuniei ca să scap de eticheta de

am strânse în spinare milioane de cadavre, gândite și răsgândite în oglinzi cât mai strâmbe; poți număra visele pe retina fiecăruia de fiecare dată când clipesc. am numărate-n păr

uneori ținem în noi eratice strigăte înspre vis, care, sculptate pe trup, cu precădere în ochi, ne fac prada ușoară a neîmplinirii spre ieri. uneori purtăm în piept incendii fulgurante din care

simt cum pomii-și împrăștie frunza peste câmp, peste mine; în seve ard de nerăbdare rugăciunile pentru cer; simt cum învie în noapte iarna, cu ochii ei alungiți în mine. simt că vara asta

îți știu fiecare rugăciune așezată pe frunte și fiecare cuvânt răzbunat în sprâncene; îți știu tristețea din colțul gurii ținut ridicat a zâmbet. știu fiecare tremur de pleoapă atunci când

nu mai pot scrie îmi cad din mână ecouri de mamă și noaptea se rostogolește peste câmpie. nu, nu mai pot scrie. din deget o rană se întinde spre iarnă, spre cel mai nepăsător părinte de

am împletit genele unui înger și am crezut ca așa ești tu - orb. am mirosit fiecare umbră de toamnă, convinsă fiind că și tu faci la fel; am mângâiat mii de cuvinte și-am sperat că iubesc așa

Cred că lumea e știrbă când mestecă stele Și când boltele visului se răsfrâng în amurg; Eu sunt doar pasagerul rătăcind pe sub vele Care-nchide tomnatic cerul abrupt. Mi se pare că noaptea e

dacă pe scalp deodată ți-ar crește numai brazi, ai fi cel mai înalt și cel mai singur, ai avea în păr un trist ecosistem, cu reguli simple și, totuși, greu de respectat. ai fi cu siguranță

Și dac-ar fi să ne-nvelim cu clipe Și ani să crească-n loc de gene, Te-aș săruta cu cer mereu pe pleoape Și te-aș iubi numai prin semne. Și dac-ar fi copil să mai rămân, Cu ochiul plâns sub

cred că suflu cu greu mătase de fluture pe corp de poem scuturându-se lin de povara neștiutului număr al ezitarilor negraite nicicand. cred adesea că suflu peste ochii aceștia, ai rimei căzând

Primăvara mușcă din nebuni Cu pomii ei înfloriți, cu cer Și mâna tremurândă o-ntinzi Către poemul cu care pot să mai sper; Primăvara mușcă din nebunii mei Știuți multă vreme prea buni, Poti

duc un război parșiv cu timpul ăsta căzut în norme-absurde în peniță; martiriul meu pe roata ceasului e gata; mai tremur noapte în semn de penitență. duc lupte neîncepute cu toamnele

cât de fericiți eram peste \"da\" și \"nu\" și \"nu știu\" ridicând fiecare răspuns greu cu pleoapele; cât de simplă ni se părea pe atunci noaptea alergând pe malul apei, întoarsa în zi doar cu

Iarna se-așterne cumplit între noi Și noaptea asta-mpușcată în somn, Cu îngerii ei ninși, cu strigoi, Cu zăpada lăsată însemn Pe fruntea fierbinte a unui Copil. Și viscolul ăsta nebun