Poezie
Scrisoare uitată
2 min lectură·
Mediu
Þi-am scris o scrisoare și-mi e teamă
C-am pierdut-o și n-o s-o mai găsesc.
Nu-mi amintesc unde am lăsat-o
Mi-e frică că nu-i îndeajuns de indiferentă
Cu destinatarul
Și o privire mai atentă ar dezveli
Mica conspirație din spatele unei asemenea scrisori.
Ce semn distinctiv avea mă întrebi?
Poate puțină disperare și metafore tari
Cum cea a unui ciine ștergîndu-și fundul de asfalt,
Dar ce legătura are un cîine, mă întrebi,
Și eu nu știu ce să-ți răspund,
Ridic din umeri decît să inventez ceva și mai gogonat
Precum o teorie despre dragostea dramatică
Care să mă dea de gol
In fața celor mai citiți ca mine.
Nu știu de fapt să mă ascund,
De aceea prefer sinceritatea,
Și mă tem să nu te lovesc cu efectele ei secundare.
Scrisoarea va apărea în mîna cea mai nepotrivită
Și să nu-mi spui că sînt negativist,
Dar pînă acum așa s-a întîmplat:
Am fost facut vinovat pentru tot ce-mi aparținea cu adevărat
(Măcar atit, într-adevăr, ar fi o usurare…)
Și a trebuit să mă inventez altcumva or altceva,
Fără a reuși pe deplin pînă acum
Și posibil pentru niciodată,
Pentru că, ți-am spus,
Sinceritatea mea e din neputință.
Am învățat după ce a trecut timpul
Că n-ar fi trebuit să-l pierd,
Dar, iți dai seama, era prea tirziu…
Așa că acum pîndesc fiecare trecere a timpului
Amenintînd-o că n-a trecut nevăzută
Cu toate că, desigur, e la mintea cocoșului,
Timpul începe să nu mai treacă nevăzut
Și ni se încrunstează în ochi, oase și umori
Căci începem să scîrțîim precoce de bătrînețe
Și memoria începe să ne lase…
Spune-mi, ce șansă aș mai avea atunci
Să mai găsesc scrisoarea ?
001667
0