Mircea Andreescu

Probabil nu va ști timpul Nu va ști timpul despre voi De aripi frânte Pierdute în noroi. Sub soare cald pe verde șes Ne cheamă dintre lacrimi Semințele ne înflorite Și grâul ne cules.

Candelabre sparte în cuvinte de cristal, Cioburi de suflet. Un orologiu adunat în stampe De la margine de ceruri Coborât în vârful de grafit banal Ce desfășoară mecanic un balet medieval. Un

A întrebat firul de iarbă gâza cea mică Unde este cerul cu urma de rândunică A fugit zise gâza mi-e somn și mi-e frig Ma duc să mă culc, se întoarce, în vis o să-l strig.

Aș vrea să fiu și rug aprins Și stele aș vrea să fiu Spre cerul necuprins Să te înalț, să te descriu.

Firave luminile zorilor Străbat prin ființa norilor Cată spre nalturi, coboară apoi Caldul surâs se naște în noi.

Ale toamnei frunze colorate În drumul lor spre lumi de dor Aștern ca rândurile dintr-o carte Țesut în fire de povești, covor.

Tot cu ochii "dându-mi" roata Am trecut mândru prin poartă Și m-am aruncat în trib Ținut ferm precum un hrib. Împărat peste iluzii Și cu certele-mi confuzii Înțelept din viță veche Cumpănit

Pierdute sunt cărările de-odinioară Cu gardurile vechi uscate-n soare Cu mâțe prigorite lângă tufe de scaieți Și frunzele-n copaci ce-aduc lumina într-o doară. Căci toate sunt acum în gând

Pe străzile pustii raze de soare Mângâie pietre -călătoare Spre diferite locuri cardinale. Tăcuţi mi-s paşii, cum străzile sunt goale.

Mâna lui m-a atins si m-a făcut o floare de soare Mi-a răstignit trecutul in culori de crizanteme pe mare Mi-a ridicat ochii spre cerul înmiresmat de cuvânt Şi m-a învăţat pasul cel greu de om pe

Amaruri şi chinuri şi strigăte mute Străbateri de paseri bolnave şi slute Chemări ale morţii în cânturi zălude Oare cine le ştie, cine le-aude ?

Soarele, bietul, deodată apune Liniştea se pierde în turbata genune. Cerul aruncă lumini şi ocări, Dansuri absurde alunecă-n zări. Valuri se-agaţă frenetic de nori În suflet se-nfiripă mii de

Dimineaţă cu fulgi mari Jucăuşi si temporari Bucăţele de la stele Au luat gândul meu cu ele.

Nu reuşesc să scriu, tăcerea ne desparte De ce să dau slovelor aripi deşarte ? Încerc să-ţi las un gând de rămas bun Pe un carton tâmpit şi-al dracului de brun Dar îl voi pune în dulap

Iată vine Moş Crăciun Copilaşii dorm cuminţi Vegheat li-i somnul de părinţi Iar visul, păzit de moşul bun. Hornul iarăsi scoate fum Şi e linişte pe stradă Noaptea doarme în zăpadă, Tainic

Luminător străin în noapte Cufundă feeria în tăcere Îndrăgostiţilor le-aduce şoapte Iar florilor, adânci mistere.

În raza caldă de lumină Gălbioara frunză căzută la pământ Aşteaptă liniştită strat de tină Să-i pună împrejur, sfânt legământ.

Uşi grele cenuşii Se-nchid, Pe rând. Oare să le deschid În gând Din când în când? Mai bine nu. Spiritul meu e prins În trupul strâmt. Dezolant Nimic reconfortant.

Un pescăruş văzduhu-a străbătut Soarele inundă marea Mă-ntorc pe gânduri în trecut Tu-mi luminezi cărarea. Paşii tăi lângă ai mei Se pierd in fire de nisip Nici nu ştiu oare de mai vrei Vis

La margine de cheu se nasc poveştile de dor, Acolo unde dorm trei barci se nasc poveşti de-amor. Când lemnul cântă-ncet pe legănatul val Îmbrăţişarea noastră lasă-n urmă stingherul mal Şi

Mă-ndrept pe o cărare cu luna strânsă-n pumn Si cred că o să fie bine de acum. Dar dau drumul lunii şi plec încet pe drum Mă duc pe drumul sorţii căci n-o fi numai fum Şi luna parcă-mi face un

S-a pus o pecete de fum şi de zgură Din minte străină de om, din minte nebună. O pecete grea cu iz de păcat Născută din furtună de gând necurat.

Răsare luna, peste frunzişuri Iepuraşii ţâşnesc dintre tufişuri. Şi un arici umblă colo prin iarbă O să fie o mare zarvă!

Corabie alunecând pe ape negurii Cu marinari ce-n sufletele de copii Poartă doruri trecute şi ce vor veni. Corabie pe valuri legănată Încoace şi încolo, străbate lumea toată.