Miklos Emanuela

Sunt o harpă încolțită Ascunsă, bine păzită Cântărețul mă alintă, Durerea el mi-o alină. Sunt un sunet cald, Îndurerat. Ce-asteaptă să fie ascultat Sunt o viață, sunt cuvânt Ce mereu

Ca o umbră stă dinou Ascunsă după fereastră, Sentiment ca de tortură O învăluie în gânduri. Munți enormi de stări frustrante De-acea umbră cunoscute, Lor le sunt împărtășite Doar de ea

Stam în beznă Eu cu mine. Și-afară e lună plină, Prin sânge îmi curge frica, Simt că vreau sa văd lumină. Pe scări iarăși trec fantome Oameni ucigași, vampiri Fulgeri mari pe cer sunt

Vreau să mă pierd în nimic. Sa nu mă găsească nimeni Nici măcar razele Soarelui Să nu îmi atingă obrajii. Vreau să dispar în etern, Să nu mă găseasca nimeni, Tot ce e efemer Să se piardă cu

Sunt captivă intr-o lume Plină de formule, Plină de cifre neînțelese De unde nimeni nu iese. Cu toții vrem să evadăm, De-acea lume să scăpăm. Numai vrem sa fim captivi! Într-o lume de

Plouă... Peste frunze, peste rouă Ploua și iar plouă... Peste mări și peste țări Peste noi și peste voi Peste suflete și căi Peste munți și peste văi, Peste vița noastra dura, Peste anii