Arborii-n genunchi se-apleacă
Și-i cer toamnei să nu treacă.
"Scumpa noastră zâna bună,
Măcar frunza să rămână.
Lasă-le viu colorate,
Cu nuanțe-amestecate,
Să ne bucurăm din plin,
De cromajul
Pe drumul meu de vise,
Pe care mă strecor,
De-s stelele aprinse,
Sau, uneori, e nor,
De-i ploaie, sau furtună,
Și stropii curg șiroaie,
Cu oameni, împreună,
Cu ei, cu-această droaie,
Mă
Sunt un om nefericit!
Datorii m-au năpădit,
Dar, eu sper că voi găsi,
Înțelegere într-o zi.
-
Și de nu va fi să fie,
Am s-o scot pe datorie,
Într-o piață... undeva,
Ca să iau bănuți pe
Hai, nu fi tristă dragă orhidee!
Că într-o zi, când nici nu te aștepți,
Divinului, îi vine o idee
Și o aplică, în toiul unei nopți.
Iar, faima și iubirea ce-ți dorești,
Spre tine, negreșit,
De aș putea să întorc timpul,
Copil aș vrea să fiu acum,
Încremenit în "anotimpul,
Copilăriei de parfum".
Dar, cum povara anilor,
O evidenț-a devenit...
Numai în vraja viselor,
Pot să mai
Închide ochii române visător
Și lasă raza gândului să zboare,
La tot climatul cel înălțător,
De-acasă, al zilelor de sărbătoare.
Nu te îmbie, ușor, la nostalgie,
La clipele trăite în copilărie?
Când nostalgia a crescut,
Cuprins de dor, te lași visând
Și când te duce în trecut,
În amintiri te vezi zburând,
Pe sanie alunecând...
Te vezi în locul tău natal,
Pe ruginitele patine,
Pe
Stihurile mele, poate, nu sunt inspirate,
Dar, încerc acum, să fac rime-alăturate
Și să spun că vă admir, pe voi, toți și toate,
Ce vă etalați creația, în versuri aparte.
Dacă nu mi-a reușit,
Vin c-o mare rugăciune:
De se poate, vreo minune,
Am un mare junghi în coaste,
Ce-mprăștie dureri vaste.
Nu mă lasă, orice-aș face,
Nici cu hapuri nu-mi dă pace.
Ce să fac, ce
ME