Ce te gândeai, când
Ai sărit pe ușa nebuniei,
În văzul lumii, nedrept,
Neștiut, necunoscut de genial
Sau cum... nu gândeai?
Poate doar, atunci,
Ce simțeai tu, când alergai
îmbrăcat (doar)
Iarba ținea picături de apă, care reflectau într-un spațiu minuscul
ba cerul nesfarșit, ba fața vreunei gângănii vanitoase aflate în trecere
dar iata, pădurea arde! Nu.. iar soarele ardea în schimb
Chevaletul e real pe masă, lângă
Canvasul nepătat și aspru
Și cum dorește el să-l păteze pe domnul alb
Ce șade lânga el.
Eu iau pensula și pornesc
Și pângăresc albul cu praful meu
stacojiu și
Mi-au spus \"Anathema!\"
Și m-au bătut cu pietre
Dar i-am lăsat, și ei
Ei au continuat
M-au scuipat și
M-au alungat
Și pustiul mi-a spus
Aruncă-ți toiagul
Ia anateme...
lovește în ei
Vag, sentiment vag, grav,
Copleșitor, de plumb, fin
Încleștat în cleștar, numit
un receptacul, o ființă
sentientă...
Și ardeau grădinile, și ce frumos
e toamna, când ard grădinile,
amar
Săream pe atunci, și cred
eram și cu tine și săreai..
în zări ardeau copaci și noi
săream, nu știu de ce, dar știu
că mă întrebam... când noi
de la acei copaci
primisem ultima veste?
A existat departe pe pieptul meu,
pe vremea când zburam prin nori
și mă ardea, dar era soarele,
ea era doar grea, legată de mine
dorea, ea poate, el cine-știe...
să mă pună în ape, să tac, să
Cerea el un semn acum, poate o veste
Dar nu credea în ce-i spuneau altii
nu umblătorii, nici... dar mai ales nici
zburătorii
Zburători? ce gri... au căzut demult
și au ajuns și ei ca alții,
