Poezii

Ce te gândeai, când Ai sărit pe ușa nebuniei, În văzul lumii, nedrept, Neștiut, necunoscut de genial Sau cum... nu gândeai? Poate doar, atunci, Ce simțeai tu, când alergai îmbrăcat (doar)

Iarba ținea picături de apă, care reflectau într-un spațiu minuscul ba cerul nesfarșit, ba fața vreunei gângănii vanitoase aflate în trecere dar iata, pădurea arde! Nu.. iar soarele ardea în schimb

Chevaletul e real pe masă, lângă Canvasul nepătat și aspru Și cum dorește el să-l păteze pe domnul alb Ce șade lânga el. Eu iau pensula și pornesc Și pângăresc albul cu praful meu stacojiu și

Mi-au spus \"Anathema!\" Și m-au bătut cu pietre Dar i-am lăsat, și ei Ei au continuat M-au scuipat și M-au alungat Și pustiul mi-a spus Aruncă-ți toiagul Ia anateme... lovește în ei

Vag, sentiment vag, grav, Copleșitor, de plumb, fin Încleștat în cleștar, numit un receptacul, o ființă sentientă... Și ardeau grădinile, și ce frumos e toamna, când ard grădinile, amar

Săream pe atunci, și cred eram și cu tine și săreai.. în zări ardeau copaci și noi săream, nu știu de ce, dar știu că mă întrebam... când noi de la acei copaci primisem ultima veste?

A existat departe pe pieptul meu, pe vremea când zburam prin nori și mă ardea, dar era soarele, ea era doar grea, legată de mine dorea, ea poate, el cine-știe... să mă pună în ape, să tac, să

Cerea el un semn acum, poate o veste Dar nu credea în ce-i spuneau altii nu umblătorii, nici... dar mai ales nici zburătorii Zburători? ce gri... au căzut demult și au ajuns și ei ca alții,