Din studenție (I)

Dragi cititori, de acum înainte puteți respira ușurați. Miracolul s-a produs. Iubita mea este pe drept cuvânt cea mai minunată și mai ambițioasă făptură din lume. Întreaga viață s-a străduit, în consecință, ceea ce părea de domeniul unui viitor foarte îndepărtat s-a realizat. A împlinit 22 de anișori. Vă imaginați mândria mea! Pe dată mi-am activat memoria de durată (îmi amintesc orice număr de telefon din trei cifre care se repetă) și al dracului să fiu dacă nu am ținut minte când pică ziua ei. E drept că mi-o spune zilnic de o lună încoace iar eu mă bucur de fiecare dată. De felul meu sunt un om foarte vesel. Totuși o umbră de neliniște mi-a întunecat existența. Simțeam printr-un fenomen senzorial încă nedefinit, undeva în inconștientul meu dezvoltat, cum că ar trebui să fac ceva. Bine, dar ce? Încep să mă cuget și să mă documentez pe multiple căi: filme despre cupluri („Atracție fatală”, „Familia Addams”), cărți (un prieten mi-a recomandat Shogun-ul, l-am citit dar nu știu dacă amicul mi-a înțeles foarte bine problema), cer sfatul câtorva profesori, mă apăr cu mapa de unul dintre ei și dintr-o dată frământarea mea capătă un răspuns: de ziua ei am să-i iau un cadou. Da chiar așa! Ce cadou? Mărturisesc, la gândul ăsta stomacul meu a început să ghiorăie. Într-adevăr, sarmale, ce idee bună! Sunt excelente dar nu, cum să-i ofer așa ceva de ziua ei? E ridicol, doar habar n-am să le gătesc. O salată? De fructe ar fi mișto dar dacă-i vine ideea să sufle în bol? Asta era! „Suflat” se leagă de „lumânare”, așadar îi cumpăr o lumânare! Doamne apără și ferește! Așadar, îi cumpăr un tort. Zis și făcut. Merg la cea mai vestită cofetărie din oraș, pătrund printre mesele romantic ornamentate cu îndrăgostiți, ajung la bufet și comand cel mai bun tort cu nonșalanța specifică colegilor mei când copiază la examen. Doamna se uită lung la mine. Eram ca de obicei îmbrăcat „trendos”: sandale, pantaloni scurți și un tricou - reclamă vie a cantinei pe care o frecventez. Se mai uită o dată apoi cheamă o colegă. Acum se uită amândouă lung la mine Brusc îmi comunică prețul. Într-o fracțiune de secundă mi-am revăzut copilăria, părinții, bunicii de la țară, pe vițelușul Gică, dascălii, cum am luat eu coroniță în a doua… Când mi-am revenit cele două doamne încercau cu blândețe să mă aducă în simțiri deși nu știu dacă palmele și romul sunt cele mai bune argumente. M-am înălțat în picioare dar povara vieții mele păcătoase era prea mare. Din a doua încercare reușesc. Doamna îmi cere o garanție. Îi dau jumătate din bursa mea pe-o lună. Îmi cere să vin peste două zile la ora cinci după tort. Îi promit solemn. Îmi urează „La revedere” iar eu plâng ca un copil și dau să o îmbrățișez. Sunt scos pe ușă afară. În ziua cu pricina sunt măreț. Iubita mea nu știe ce-i pregătesc așa că o las să fiarbă în suc propriu și mă comport de parcă aș fi primit cheia de la cramă. Seara dau lovitura. O oblig să închidă ochii iar pentru un mai mare efect sting lumina. Apoi mă împiedic și-mi pierd ochelarii. Eu văd perfect și fără ochelari dar lipsa lor îmi diminuează prestanța. Deși ușor descumpănit sunt departe de a capitula. Folosindu-mi al șaselea simț, uite că am uitat cum îi zice, orbecăiesc frenetic până reușesc să ies din cameră. Cum nu acesta mi-era scopul mă întorc, găsesc frigiderul, înșfac tortul de tavă și-l pun pe masă. Era în ambalaj. Mă lupt cu ambalajul iar acesta ripostează vehement. Eu nu mă las, el nici atât. Intru cu mâna în tort, după care cinci minute mă ling ca o pisică. Iubita așteaptă în timpul acesta cu mâinile la ochi. Dau să aprind lumânarea de pe tort dar nu găsesc chibrit. Al dracului să fiu! Umblu prin întuneric ca un fantomă și-mi scapă un blestem. Ea nu zice nimic dar eu găsesc o brichetă. Dau foc. Dau foc la ambalaj. Sar după sticla de apă și beau o gură, să mă liniștesc puțin. Ca de obicei am norocul de partea mea: ambalajul, din motive neelucidate, se stinge de la sine. Totul este acum perfect cu excepția mirosului stăruitor de incendiu. Îi adresez iubitei mele un îndemn plin de tremur emoțional: - Deschide ochii și privește! Ea sforăie. A adormit de atâta stat pe întuneric. Dau s-o trezesc dar ce-mi aud din partea ei? - Numai cinci minute. Cinci minute… Insensibilă mai este femeia! O trezesc cu binișorul, zgâlțâind de pat și atunci să vedeți bucurie. Am înfulecat fiecare trei bucăți iar în timp ce fălcile mestecau, privirile noastre se contopeau și eram fericiți. A treia zi inevitabilul s-a produs. Mai rămăseseră două bucăți de tort. Locuiesc cu alți trei tineri într-o cameră de cămin. În prezent, pe doi dintre ei îi urăsc, îi urăsc din tot sufletul. Eram sătul de tort până-n gât, să nu-l mai văd! Doar mă îmbuibasem două zile din el. Am venit seara acasă. Cei doi ticăloși jucau table, n-au zis nimic, probabil de rușine. Merg la frigider și deschid ușa. La lumina rece a becului, în albeața de spital a pereților mi se dezvăluie… tava. Goală! Goală precum inima mea. Mă întorc la ei furibund: - Constat că mi-ați mâncat tortul. - Da, foarte bun, delicios. - Mă bucur nespus că v-ați servit! (observați aciditatea și sarcasmul!) - Asta-i bine. Șase-șase! - Ați fi putut măcar spăla tava. - Ai dreptate. Nu mai zic nimic. Tac și-i urăsc. Tortul era mândria mea, darul meu, dovada iubirii mele iar acum e în stomacul lor. Mi-au devorat iubirea. Tremurând de nervi mă pun să lucrez la un proiect și sparg un chenar. Am nevoie organică de o felie de tort. Cu portocale. Întâmplător, tortul meu era cu portocale. La gândul acesta mă tai cu hârtia. Sângele purpuriu îmi stârnește instincte animalice. Mă uit la ei cum numai profesorul de istorie se uita la noi la lecția despre spartani. „Cei care nu corespundeau, erau aruncați în prăpastie!” Ei se uită nevinovați la mine. Ies afară turbând. Mă arunc în prima mașină și strig: „Dă-i drumul! Oriunde, nu-mi pasă!”. După câteva clipe îmi dau seama că sunt într-un autobuz. Lângă mine un gras se postează gâfâind. Mă privește scurt, se pare că-i inspir încredere așa că se pune pe transpirat. Transpiră două stații. Apoi obosește. Își scoate o sticlă de apă minerală, se adapă, apoi începe din nou. Îmi doresc să am o sabie. Se dă jos. La vreme, căci după el intră controlorul. Îmi cere biletul. Mă uit la el. Nu-mi mai cere biletul. Mă dau jos. Ajung într-un parc și mă plantez pe o bancă. Îi urăsc. Ce-o să le fac? Mă hotărăsc să întreb un coleg de la drept cât se ia pentru omor în țara noastră? Dar de fapt nu e crimă. E măcel de animale. Ba nu, jignesc animalele. Animalul e nobil și nevinovat. Lângă mine apare un câine vagabond care se pune pe labele dinapoi și mă cercetează cu limba scoasă de un cot. Apoi începe să mă latre. E clar, cineva acolo sus se plictisea de multă vreme. Mă duc în lume, mă lovesc de oameni. N-o să le mai vorbesc niciodată. Am să le fac viața un iad. Dar nu. Trebuie să-i disprețuiesc. Le sunt superior și în nici un caz nu trebuie să mă cobor la nivelul lor. Îi voi zdrobi cu superioritatea mea, îi voi covârși cu știința mea (la problemele din tema de casă, care de-acum le va fi refuzată), până când vor veni în genunchi să se roage de iertare: - Te rugăm, mărite domn, iartă-ne, suntem niște nehaliți. Am greșit. Uite, ți-am adus alt tort, mai bun, plus un pachet de cafea. Iartă-ne, vorbește cu noi, nu ne mai chinui. Iar eu: - Nu m-aș fi supărat dacă n-ar fi fost pe la spate. Știți bine că v-aș fi servit, atât că n-am apucat în două zile. Nu sunt un om zgârcit, dimpotrivă. Dar așa? E chestie de principiu, de respect. Ei bine, vă iert. Dar mai întâi aduceți-mi ofranda în genunchi, capul plecat. - Oh, mulțumim. Ești mare, ești bun, ești cel mai bun prieten! Abia atunci voi merge cu ei la o bere și-i voi lăsa să-mi facă cinste. Ce frumos… Pe când un zâmbet se căznea să apară pe chipul meu dându-i o frumusețe aparte (zice mama, nu că mă laud eu) picioarele m-au purtat de unde am plecat. Era noapte. Intru în cămin iar portarul n-are ce face și-mi cere legitimația. Îl privesc, zâmbesc obosit și mă întreb câte alte poveri îmi va mai pune pe umeri pronia cerească? Cu ochii umeziți îi întind portarului legitimația de cămin. Portarul pare plăcut surprins că mai există cineva cu legitimație în căminul acesta așa că mă invită la o vodcă. Am băut, ce era să fac? Vodcă mai rea n-am băut niciodată. Acum mă durea și stomacul. Și capul. Portarul mă asigură că totul va fi bine, că mă voi însura, voi munci cu râvnă, voi face copii…Bocesc ca o mireasă în brațele lui. Ajung în cameră. Ei dorm. Dormiți, dragi colegi de cameră, vă prețuiesc pentru durerea ce mi-o stârniți, pentru chinurile pe care mi le oferiți atât de ușor. Așa îmi voi șterge din păcate și poate la următoarea spovedanie, preotul nu va mai fugi zbierând din biserică. Îngânat de aceste vise frumoase, adorm. Simt în somn un atac aerian, apoi o artilerie grea (probabil vreun coleg sforăie concentrat) ajung pe malul unui râu, mă aplec să-mi privesc chipul în unda limpede și pe dată simt o mare ușurare. A doua zi un miros puternic și apăsător domnește în cameră. Colegii îmi dau „bună dimineața” plini de respect. Am adunat de pe jos cât am putut, apoi am spălat covorul vreo două ore. Dar abia după trei săptămâni urmele s-au risipit și din nou au venit prieteni în vizită. Unul mi-a adus de acasă o prăjitură. N-am gustat-o dar de zece zile dorm cu ea sub pernă. E mai sigur.