Tragedia familiei Gojan - 3

Câinele familiei Gojan, un St. Bernand de patru ani și 64 de kilograme își începuse destul de prost ziua, dar nici cele mai întunecate previziuni ale unei rase, de altfel, recunoscută pentru scepticismul său, nu i se arătaseră vreodată atât de îngrijorătoare precum actuala sa situație. Pe fundalul sonor întreținut de amenințările stăpânei sale, dulăul își derula în minte evenimentele acestei zile fatidice, nereușind să distingă nici cel mai mic indiciu al vinovăției sale. În zorii dimineții fusese trezit cu un papuc în cap, gest incalificabil, chiar dacă papucul în cauză era perechea celui pe care îl rosese riguros seara trecută. Deși apreciase bunele intenții ale stăpânei care-i oferea în acest fel un obiect de studiu pentru tot restul zilei, totuși metoda, fundamental lipsită de tact, îl obligă să se retragă, puțin grăbit dar calm, în bucătărie. Aici primi obișnuita găleată de boabe insipide și inodore, iar când făcu un apel discret pentru carnea de vită care se dezgheța pe masă, primi o nouă lovitură în cap, de data aceasta cu o vulgară tigaie metalică, eficient mânuită de cealaltă stăpână cu blană albă pe cap și miros ciudat. Prin urmare ieși în livadă, dar nici aici nu avu parte de liniște din cauza celor trei pisici siameze din vecini care în lipsă de televizor își mutaseră cozile pe streașina casei și-l comentau de mama focului, în timp ce-și făceau toaleta, mai ceva ca pe Euforia TV. Nimic nu e mai de prost gust decât un cor de miorlăituri indignate, gata să-ți semnaleze în tot cartierul fiecare tentativă de a ridica piciorul la gard, flori sau balansoarul stăpânilor. Așa că de la o vreme se hotărî să-și petreacă cea mai importantă activitate a existenței sale și anume siesta, tolănit pe covorașul de la intrarea în casă. Mirosurile de la bucătărie îi stârneau o stare de abundentă salivare și melancolie... Tocmai atunci dă peste el doamna Gojan, care în agitația ei, ia hotărârea absolut neinspirată, de a depăși obstacolul canin dintr-o singură săritură. Instantaneu St. Bernard-ul crede că stăpâna încearcă printr-un gest, poate stângaci, dar oricum, de tandrețe, să-și ceară scuze pentru matinala lovitură de papuc, așa că se ridică brusc și plin de entuziasm. Liniștea cartierului Gruia este întreruptă de o bogată colecție de apelative culeasă din zona rurală Apahida - Gherla, județul Cluj. La auzul unui: „Ia labele de pe mine, nenorocitule!”, doi tineri de pe stradă se grăbesc să vină în ajutor, dar observând mișcările de wrestling de pe terasa vilei Gojan, își zâmbesc unul altuia ușurați: „Se joacă și ea cu cățelul, no ce fain...” Neprimind nici un ajutor de la concitadinii săi, doamna recurge la o serie de ghionturi bine plasate în coastele animalului. Să fi încercat să-l împerecheze cu o capră și tot nu l-ar fi surprins mai tare. Câinele o privește o secundă dezamăgit, dar imediat ia hotărârea de a sufoca violența prin afecțiune, așa că aplică apăsat pe fața doamnei Gojan câteva limbi bine umezite. Degeaba încearcă femeia să scape din neașteptatul iureș de pupături franțuzești. Chiar dacă în ciuda recentei cure de slăbire îl depășește în greutate cu vreo 5 kilograme bune, St. Bernard-ul are avantajul unei constituții robuste și a unei condiții fizice net superioare. Prin urmare câinele și consiliera juridică a primăriei orașului Cluj-Napoca au continuat să se hârjonească din răsputeri în fața casei până când, la auzul răgetelor sale, propria-i mamă apăru în prag și îi întinse o mână salvatoare. Doamna Gojan o apucă cu disperarea unui om aflat în prag de înec și se ridică icnind, cu fața un curcubeu de culori, combinație nefericită între machiajul profesionist al unei femei de afaceri și spălătura proaspăt administrată. S-au făcut multe filme cu Batman, dar nici un regizor n-a avut până acum curajul să-i dea figurii lui Joker o înfățișare atât de dramatică. Acum doamna intră grăbită în casă și trântește ușa după ea, nu înainte de a-i striga patrupedului care, în prostia lui, gâfâie cu limba scoasă de bucuria tăvălelii: - S-a terminat cu tine, Hagi, de mâine ești la hingheri, câne tâmpit! Aaaah! Nu pricepe nimic, pleacă de aici, să nu te mai văd! Porc de câne! Și uite așa a rămas Hagi singur pe terasă, cu fălcile lăsate și ochii umezi, plin de întrebări fără răspuns și cu un gust groaznic de amar în gură, probabil de la rimel.