Lacrimi sarate

Acum, e atât de trist aici... nu mai am cui povesti ce am mai simțit azi ce trăiri sau ce vise prostești de copil Când ne vom întâlni iar nu mi le voi mai aminti dar nici nu vor mai conta și curg lacrimi... și-s sărate... Și nu mai știu ce să cred sau în cine... „O să fie bine!” aud oriunde merg și de la oricine întâlnesc... le zic și eu la fel, dar oare chiar va fi? Și parcă dacă zic și îmi repet... „acum” e tot trist iar „atunci” încă nu a venit! și lacrimi iarăși se preling... și-s sărate... Nu știu cât voi rezista mi-e dor... și te vreau... acum și aici Îți ascult ticăitul ceasului și el plânge după mâna ta... Și totul e trist și mi-e frică... Simt cum îmi pierd speranța, iar încrederea în mine nu o mai am de mult De ce toate astea? mă întreb... pentru ce? pentru cine? și răspunsul – pentru noi! – vine. Lacrimile se usucă pe obraz nu mai ajung să le simt gustul (poate acum sunt dulci?) și gândul devine rece iar ochii se măresc în intensitatea culorii... Dar eu tot singură rămân fără un scop în viață și fără nimeni care să știe... Poate totuși voi ajunge la tine... poate... mai devreme decât mai târziu... Și în jur e rece de priviri pline de compasiune care mă apasă până la lacrimi... lacrimi sărate...