Mihaela Roxana Boboc

M-a atras titlul, îmi place prima strofă, dialogul cu inima e frumos, liniștitor.
Strofele 2 și 3 mi se par că au un aer de realism și revoltă care taie un pic aerul primei strofe.
Strofa a 4-a o continuă pe prima, în același spirit de interiorizare și dialog cu sine, e reușită.
Ultimele strofe urmează traiectoria de revoltă, cinism și ironie de la 2 și 3.
Finalul nu e prea poetic dar dacă așa ai simțit se acceptă:)

Mulțumiri, Eugen de trecere și comentariu. Ultimele 3 versuri mi-au plăcut și mie cel mai mult:)

Am mai trecut pe aici. Mi-am căutat cuvintele, am revenit, sper să le exprim, îmi place ideea asta S.F. cu călătorii spațiali, femeia cu doi sateliți, faptul că lasă loc la interpretare, nu te explici prea mult, mereu vii cu altceva, ceva nou, în fiecare zi ești altul, am constatat asta la tine.

scaunul meu nu are strat de ozon
doar zîne ce mijesc ochii
și surîd adormirea copiilor.

Îmi place îndeosebi această strofă, mă întrebam cum o fi să ai zâne în loc de strat de oxigen, o fi pentru că unii preferă să respire oxigenul ca toți oamenii de rând în timp ce alții respiră prin versuri, poezie, muze, prin tot câmpul asta artistic nevăzut și creat din nimic...

în cameră două scaune
asemenea călătorilor spațiali ne punem
centura de încredere
și ne eliberăm
în lumea destinelor.

Apoi mă gîndeam că ai început poezia cu un singur scaun, al tău, universul tău deci, cu tot ce conține el, frunze simbolul naturii, femeile, simbolul frumuseții, apoi vii în această strofă și pui unul lângă altul două scaune, deci două universuri, tu și ea, și asemenea călătorilor spațiali porniți pe un drum incert în care încrederea e esențială, eliberând emoțiile în spațiul în care se decid destine...

Și când crezi că ai deslușit ceva vine ultima strofă care te proiectează în spațiu
femeia mea
are două femei
sateliți.

din care ce aș înțelege, femeia ta văzută ca o dublă personalitate, cu două fațete întruchipate de sateliți, care gravitează în jurul câmpului ei energetic...

Dacă am luat-o pe arătură, atenționează, așa e cu S.F-ul ăsta plin de interpretări:)

A citit și comentat,
Mihaela

Se poate scrie și așa, în dulcele stil clasic despre lucruri mari, în versuri dulci și fine. Se poate scrie despre moarte ca despre o iubită, o zână bună, alinare pentru unii, pentru alții frumoasa care crește depărtarea între noi.

Mi-a plăcut.
MIhaela

să-mi mărturisești câți ai păcălit
doar cu mersul de felină pe nervii întinși între zile mute
cu pasiunea ta mistuitoare în liniște
precum un dumnezeu în așteptarea darurilor

Ce așteptare, cu nervii încordați la maxim, ai creat un efect nemaipomenit prin câteva cuvinte, am trăit fiecare stare, am auzit pasul sacadat al secundelor, am simțit respirația insuportabilă...

Un poem reușit, felicitări!

Frumoasă interpretare ai dat poeziei mele. Mulțumiri pentru trecere și comentariu.

Un poem al adevărurilor scris cu sinceritate și amărăciune pentru lucrurile pierdute care nu se mai întorc înapoi.

Priviți-vă în ochi copiii
Și amintiți-le de flori,
Trăim o viață cat o clipa
De la pământ până la nori...

Frumos îndemn, o poezie care te cucerește prin adevăr.

Dau raită la atelier și pescuiesc, stai liniștit!
Pur și simplu am citit și mi-a sărit în față.
Nici n-am spus că a fost altceva decât neatenție.

Ai dreptate în legătură cu plusurile și minusurile cenaclurilor virtuale. Interacțiunea imediată e cel mai mare plus alături de spectrul de acceptare cu mult mai larg decât un cenaclu clasic.

voi sculpta pe gunoiul de sub unghii
statui
și poeții vor ocupa aleea crizantemei
în microscopul
sentimentelor refulate.

Îmi place finalul, ideea sentimentelor refulate.

De ce se cramponează poeții...
se entuziasmează la fiece gînd bun
la fiece înțelept în interpretare.

un adevăr rotund ai formulat aici, de ce ne cramponăm toți, de ce avem nevoie de confirmarea valorii, de opiniile celor din jur, de acceptarea lor, de interpretările lor...poate pentru că în lipsa lor nu avem de ce și pentru ce să scriem. Ego-ul ăsta!

Petru, mulțumesc pentru sugestii. E o poezie scrisă din suflet pentru un om care merită toate poemele sensibile.

la prima strofă greșeală de ortografie la ultimul vers: să-i trimitem nu săi...
la ultima strofă, al 2-lea vers se repetă cuvântul loc.

În rest, interesant.

Andrei, mă bucur că ai înțeles mesajul poeziei și m-ai descoperit cu scrierile mele.
Același sentiment îl am și eu vizavi de ce scrii tu. Te-am descoperit, te citesc, revin.

Am mers între timp. Suna și mai frumos în franceză:)

Bigamie
Nesocotind legile sacre, amicul x profund ateu, este bigam dar Dumnezeu, l-a pedepsit cu două soacre.

Am râs cu poftă, foarte reușite epigramele, mult umor și bună dispoziție.
Felicitări!

Traducere după ce? Cred că e important de menționat. Sunt texte frumoase, cu sentiment, transmit.

Poezia nu mai are demult forma fixă și consecventă, rigidă de altădată.
Acum curge liber, s-a debarasat de punctuație, de reguli, de tot.

Asta nu înseamnă că nu mai e poezie. Nu consider că scriu proză. Dar nici nu te contrazic. Poate fi...

creștetul tău aură
de licurici
veninoși
degetele tale
au unghii sidefii
de fluturi minusculi
ce zboară
pînă la amețire.

Mi-a creat o impresie puternică acest contrast între licuricii veninoși și fluturii minusculi. Aici cred ca se ascunde esența poemului. Persoana iubită ca o personificare a yin-yang-ului, a vieții și a morții, a celei ce insuflă viața(fluturii) dar care cu un singur cuvînt te aduce la marginea prăpastiei(cuibul de vipere).
Iar tu, cel care asiști la această scenă a iubirii cu multiplele ei faze și te întrebi: cum aș putea călca ființele/ce te țin în viață?

Frumos poem și de efect!

Mulțumiri, Andrei! Cuvintele tale mi-au ajuns la suflet.

Stefănescu Romeo, ai apreciat bine inocența și versul jucăuș.
Cătălin Bîrzanu, frumoasă interpretare și comparație.

Mulțumiri!