Jurnal
anamneză
1 min lectură·
Mediu
încerc să pătrund un dincolo care-mi pare impenetrabil,
ascuns parcă spre a-mi face misiunea dificilă.
nu mă descurajez,
trec prin zid ca prin aer
nu țin cont de cucuie,
am învățat;
direcționez atenția spre orice
și durerea dispare.
mă întorc
în spațiul de siguranță,
o cochilie.
nu-mi plâng de milă
n-aștept,
cum spune Exupéry, la începutul Citadelei,
compătimiri, mândră de rănile mele.
sunt, până la un punct
apoi,
mă construiesc.
022.442
0
Cu tot respectul, nu ești totuși atât de curajoasă cum te-ai vrea, din moment ce te-ntorci "în spațiul de singuranță"! Evoluția spirituală,"pătrunderea" unui "dincolo"-presupune tocmai refuzul unui "spațiu de siguranță" care nu face decât să îndemne (corupă) la "adormire"! Remarcabil că nu te descurajezi (cunosc mersul pe briciul bolii) și te iei de la capăt perseverent! Cu mândria, fie chiar și "până la un punct" nu prea sunt de acord! Se poate ușor aluneca într-un sadomasochism umilitor! Singura de care ar trebui să fim mândri este "starea perfectă de sănătate" și asta chiar dacă n-o avem! Boala este un motiv de rușine - undeva am călcat legile divine ale iubirii! Deci...Poemul e bine structurat, până la finalul izbăvitor ("construcția"!Plăcut!
Cu drag, Maria